Totul incepe atunci cand te urci in masina cu niste necunoscuti. Iti pare ca la toate intersectiile se face prea brusc rosu. Pasagerul din dreapta deschide geamul masinii si isi aprinde tacticos o tigara. Rotile gonesc cu 100km/h in intuneric. Auzi cat se poate de clar si de lucid scartaitul de frane. Apoi un zgomot puternic si mai apoi liniste. Iti asculti respiratia sacadata si nu stii cu siguranta daca sangele care s-a pornit sa iti alerge tumultuos prin vene e chiar al tau sau al altuia. Simti pe genunchi cioburi marunte, sparte dintr-un soi de parbriz ecran, pe care ruleaza fara intrerupere un film din anii ’70. Inca liniste. Nicio sirena. In jurul tau corpuri inerte, imponderabile, sustinute parca de niste franghii imaginare, intr-un mare vid. Intorci capul si ti se pare ca vezi iesind din portbagajul masinii un cortegiu de masti din ghips, pictate manual si cusute unele de celelalte. Acum te convingi ca ai murit si ca trecerea ta, prin Campiile Elize, este doar o alta tragedie a geniului de pe Avon, in timp ce bea un pahar de whiskey alaturi de colegul lui de breasla, Poe. Esti intr-un oras necunoscut pentru ca te urcasei cu niste straini in masina. Cu greu incerci sa ajungi cu mana la pasagerul din dreapta si sa ii iei pulsul. Te certi ca nu cunosti nicio metoda de prim ajutor. Nu stii daca inima ii mai bate corect sau daca nu si-a pierdut vederea in impact. Reusesti, intr-un final, sa ii prinzi, in inclestarea degetelor, maxilarul si incepi sa ii faci respiratie gura la gura. Nu mare ti-a fost mirarea cand ai simtit pe buzele lui, gustul tau. Iesea din el un fum toxic, ca si cum teava de la gazul de esapament ii intrase prin plamani si iesise brutal pe sub limba. Noaptea era atat de clara si lantul atat de lung, incat ai fost in stare sa mori, de cateva ori, pentru o gura de libertate, intr-un accident de masina cu autori necunoscuti.

Suntem natangi. Credem ca ne cumparam nemurirea prin izolare. Vrem sa fentam insasi viata sau moartea, dupa caz. Asa sturlubatici, cum suntem noi. Sa mai furam putin aer, vreo doua batai de inima. Poate trei. Ne amagim ca vom fi mai vii dupa asta, ca vom priza pe nas traire. Ca vom alerga desculti si vom imbratisa mai mult. Suntem convinsi ca ne vom schimba radical, intreaga celula, pana la ADN. Exersam un fel de moarte clinica, sub anestezie controlata. Direct in coloana. Nu mai avem deloc vibratii, si nicio terminatie nervoasa.

Nu vom fi nicicand mai buni ca acum. In fata mortii suntem obisnuiti sa promitem multe inaltimi. O falsa pocainta. Ne cladim sisteme de functionare pe lasitate. Autentica noastra preocupare este doar supravietuirea. Unde sa escaladam ca sa fim fericiti?! Astazi am o ravna nebuna spre insingurare. In carcera mea. In inchisoarea mea cu pudra de orhidee salbatica, cu Brahms pe la gratii, si cu senzatii de roller-coaster, de dupa care ma striga tot soiul de ispite. Suntem atat de fragili in dedesubturile noastre si plini de mirare. Conectati la aparatul de oxigen. Si atat de goi. Ca sa ne treaca prin RMN mai repede. Sa ne scaneze mai usor. Sa ne analizeze, tegument cu tegument, in pseudo-experimentul acesta social. Al meu dureaza de ani, eu cu mine, eu inchisa in mine. Explozie. Acolo unde ardoarea arde mai tare, acolo in lumea aceea secata complet de culoare. Martiri ai necunoasterii de sine.

Am presimtit cumva, sfarsitul acesta de lume, din momentul in care am ales sa ma injumatatesc de mine insami. Si nici macar nu sunt o curajoasa. Vin cu intaia mea fiinta, stearpa si inundata de frici, coborata, inca de treaza, in lumile lui Hades. Imi pare ca nu sunt buna de nimic. Cea secundara se crede putin mai obraznica. A rupt gratiile, a trantit usa, a aruncat cheile. A reusit sa fuga. Suntem niste animale salbatice, imposibil de dresat. Locuirea noastra e in marele eter, acolo unde aerul e rarefiat si unde indraznim a lasa in urma o dara. Ca sa vina in cautarea noastra altii, care stau deja la panda…

Cat de frumos este sa ii vezi pe oameni dezbracandu-se de masti. Se rup in cioburi si cad ca o ploaie de vara peste pamantul virgin. Acum este momentul sa trecem la disectii. Asezam fiecare suflet in cosurile de rufe, pe culori, pe texturi, pe materiale, pe densitati, chiar si pe mirosuri. Le spalam, separat, cu programe diferite. De la delicate la prea murdare. Ne dezbracam si ramanem nud. Naivi si prea speriati. M-am saturat sa ma prefac. Ipocrizia ma oboseste. Tu ma exasperezi. As vrea atat de mult sa uit si atat de mult sa te invat cum sa fii om. Da si nu. Voi sunteti imposibili, va diger greu si imi lasati un gust amar pe varful limbii. Comit delicte pentru voi. Mi-au pus catuse din cauza voastra. Ma hulesc si ma exileaza. Oamenii. Cu istoriile lor alcoolizate, cu tigarile lor furibunde, cu tumultul lor. Oamenii din custi. Suntem doar niste papusi de carpa, trase pe sfori de mai marii nostri papusari.
Dupa cateva pahare de vin, muzica din capul meu suna foarte bine. Aproape ca am crezut ca, atunci cand a deschis frigiderul, se va aseza langa, cu paharul de vin. Asa, pe jos, ca mine, doar sa ma inteleaga…M-am inselat. Raman doar eu cu vinul si cu buza de jos muscata pana la sange…
E atat de liniste incat nu se mai aude nimic. Doar gandurile imi circula in cap cu sute de km/h, ca masinile pe autostrazile suspendate din The Fifth Element. Blituri multe si goana. Faruri. Claxoane. Viteza! Nu mai insista. Nu mai incerca sa penetrezi lumile mele pudibonde. Poate intr-un alt timp. In care florile de cires s-ar aseza timid pe coapsa. In care imi cos pleoapa de iris, caci am obosit sa mai vad. In care imi sparg timpanul, caci am obosit sa aud. Ma dezmembrez, bucata cu bucata in apartamentul de 50mp. Ma recompun puzzle, din ce in ce mai anevoios, caci timpul tau nu mai are rabdare cu timpul meu. Si focul meu nu mai stie sa arda cu focul tau. Pentru ca erai cel mai putin complicat dintre ei. Si eu am nevoie de simplu. Nu mai vreau sa rezolv ecuatii, nu mai vreau sa primesc teoreme si ipoteze. Vreau sa fiu proasta! Nimic mai mult. Imi frec genunchiul cu smirghel. Imi imaginez ca e nisip. Ridica-ti corpul din vie, si umbla, si stoarce-ma must. Ramai ars de soare, acolo, intre butasi, ca o papusa erotica, vorbind in franceza, cu buzele-ti lipite-mi pe gat. Serviciul de spalatorie este gata. Suntem curati ca lacrima, in sinele nostru funest, mirosim a balsam. Suntem pe rand sclavi si stapani si ne hranim cu toata furia asta involburata a lumii. Pareai cel mai putin complicat. Si mastile-ti zaceau, sedate, pe sub pat…

Astazi este despre fuga. Nu ma cunosti deloc. Atunci cand imi este frica, eu fug. Instinctul meu de conservare functioneaza asemanator nevertebratelor. Ma strang, ma chircesc si ma tarasc pana la primul loc, cel mai sigur. Mai umbros. Mai nepretentios. Mai dosit. Doar ca mie imi este foarte frica de mine insami. Asa ca ma port oriunde, acolo unde creierul meu are senzatia ca evadez si ca ma ascund. Eu sunt, de fapt, tot eu. Eu si cu mine. Cand am dansat sub lumina difuza si sub membrele tale stangace, mie imi era frica. Fugeam. Am fugit si cand iti plimbai mana prin parul meu. Evitam un soi de paralizie euforica. Si cand ai intrat dupa mine, in baie, si ai inchis usa. Si cand m-ai violat, pe loc, acolo. Caci nu iti pasa de zbaterea mea, nici de rupere, nici de umila noastra flagelare. Atunci mie imi era frica. Fugeam.
Acum nu mai fug. Stau in temnita mea mica, cu balcon si cu vedere spre sud. Am adunat toate mastile portelanate si le-am intins la soare. De plictis le scrijelesc cu ura si nerv, in stransoare. Acorduri din Satra. Am visat azi noapte cum am calatorit cu trenul. Am plecat dintr-o gara de provincie. Am vazut pe geam gunoaie si niste nori apasatori. Nu dormisem 39 de ore. As fi putut sa nu mai dorm deloc. Caci mi-e o frica cumplita de somn. Pentru ca mi se pare ca imi dorm viata, pe cand noi avem atat de putin timp. Pentru ca in somn ma intalnesc cu toate umbrele mele. Si am obosit atat de tare din cauza lor. Pentru ca dimineata, la trezire, ele nu mai sunt. Si obosesc din nou. Atat de tare, in lipsa lor. Cand imi este frica, fug. Macii ma asteapta, rataciti, in cotloanele casei. O lume opioida si bezmetica. Ii usuc rabdator, deja de cativa ani. Imi fac curaj, candva, sa ii asez in pipa si sa ii ard. Sa ma joc in limba cu fumul lor. Macii se revarsa, in acum, nebuni de rosi si frumosi, din sertare. Ii pregatesc pentru un ultim spectacol, o ultima frica, o ultima fuga, o ultima chemare, o ultima foame de tristete, si de ridicol, pentru o ultima si extatica suflare. Sub carapacea asta mare, mare. Nici nu mai stiu cine ma foloseste mai tare. Eu sau tu, in lumea asta care moare… Moare!

Suntem un amestec exotic. Energiile noastre se atrag, trecand pe strada, unii pe langa ceilalti. Mirosim a boabe de piper rosu. Altii a cardamom. Pe limba simt un gust subtil de laur. Afrodisiac. Il voi opri, candva, sa ii spun ca ne intalnim aproape seara de seara, la aceeasi trecere de pietoni. Si ca acum foarte multi ani, intr-un alt oras, pentru lumea lui, ma apucasem sa ascult muzica rave, sa desenez si sa port pantaloni largi si inele mari. Ma stie de undeva. Ne privim in ochi, fix, 59 de secunde, pana semaforul se face verde. Si apoi, brusc, amintirea de la doi ani cu taxiul negru cu galben si pneumonia. Camera inalta si goala, cu un piedestal in mijloc, sub geam, dintr-o parte in alta. Nu ajungeam la fereastra obstructionata de gratii. Imi amintesc ca cerseam jucarii. Si cat ma simteam de izolata. Copil pustiit, in intaia lui valtoare, intaia insingurare autentica. Probabil si ultima. Restul doar niste conventionalisme.
59 de secunde. Atat a durat flashul acesta de amintiri. 59 de secunde cat timp se incalzeste laptele in cuptorul cu microunde, dimineata, la cafea. 59 de secunde pana cand se incalzeste apa la dus. 59 de secunde. Atat dureaza sa urc toate treptele. Pana sus. Ma fastacesc groaznic. Sub uniforma asta de femeie. Casa scarii intr-o explozie a florilor de cires. Gheisa cuibarita in spatele genunchiului. Am fugit pe balcon sa trag aer. Adanc, in piept. Asa imi trebuie daca am plecat sa fotografiez curtile interioare ale urbei. Cu aparat pe film. Pentru ca, pe cand eram noi, nu exista facebook, nici smartphone si toate minciunile erau in siguranta. 59 de secunde. Atata dureaza sa se declanseze butonul. Trag cateva cadre scurte cu natura moarta. Acum stie toata lumea. Si cel mai mult eu. Caci in camera obscura, filmul prinde viata. Din nou trecerile de pietoni in verde tare. Isi va aminti ca am fost colegi de scoala. 59 de secunde. Timpul pe care il consum traversand intersectia. Tragand dupa mine afurisitele astea de ganduri. 59 de secunde. Pe ceas. Orgasmul tau are gust dulce, de tamaie si anason. 59 de secunde. Prodigy… You’re no good for me!

Ea se dezbraca de lenjeria intima si isi toarna un pahar de vin rosu. Doua, trei. Ar vrea sa poata merge asa, pe strazi. Cu inima purtata in afara pe un suport de perfuzie. Cu sangele curgand in slow motion. E intr-un continuu dialog cu bufnita asezata-i pe umarul stang. Sunt amandoua niste pasari de noapte, cu sufletele impletite. Dependente una de cealalta. Ea are carne, cealalta are pene. Ea vede mult. Cealalta deloc. Simte ca vrea sa vomite. Metalul greu, adunat gramada, in piept. Vrea sa se rupa cu totul, fasii si apoi sa se coasa, din nou, in forma unei rochii haute couture, desirata pe alocuri.
Ea se intinde ca o felina in apartamentul de la etajul 2. Sta de 6 ani acolo si in acelasi timp i se pare ca nu a locuit, parca, niciodata in el. Oricum totul se va sfarsi intr-o zi. Nici nu mai conteaza cum. Fiecare isi va alege eutanasia personala. Vor fi atat de multe optiuni. Hainele i se rostogolesc aglomerat din dulapuri. Patul a ramas nefacut de cateva luni. L-a transformat intr-un fel de memorie externa. Cu insomnii, cosmaruri, episoade de amor extenuant, mucuri invizibile de la tigarile pe care se preface ca le fumeaza. Ar vrea, dar nu stie sa traga in piept. Pickup-ul ruleaza in surdina. Bate ritmul cu unghiile pe parchet. Nimic nu stie sa vorbeasca mai bine in locul ei, decat muzica. Dezlantuirile nu mai sunt doar pentru cei pierduti. Mormane de carti necitite inca. Ora doua noaptea. Treziri. Adormiri. Perdele trase, perdele ramase. Ar vrea sa isi aseze sufletul pe alte brate. Sa se inveleasca cu ele. Sa ii tina alternativ de foc sau de frig. Sa le ploua si sa le stearga de apa. O tacere. Doua, trei. Ar vrea sa iti spuna ca a doua a durut cel mai tare. Pe a treia a acceptat-o. Ii ridici rochia si o patrunzi acolo in hol, lipita de perete. Ti-a spart oglinzile, ratacirile si acuarela din pereti. A tras fata de masa cu tot cu farfurii si pahare. Si le-a facut zob pe podea. Praf de portelan. Se depune pe viscerele amandurora. O apuci de par si o trantesti in pat. Deschide ochii! Deschide ochii! Deschide naibii ochii si priveste-o! E greu sa o imblanzesti. Caci ea nu vrea. Ea nu te vrea. Se vrea de fapt pe ea. Inapoi!

Suntem doi fluturi de noapte, mirosind a lemn de santal. Putin urati, cu ochi plini de usturime atunci cand ne lovim de lumina. Ne-a patruns fumul pe sub haine. Intr-un alt timp poate ca fumez si eu. In timpul nostru, tutunul mi-a dat o altfel de dependenta. Ma trezesc adulmecand pe strada oamenii imbacsiti in fum. As vrea sa imi adancesc narile in hainele lor, in carnea lor si sa ii inspir, in jos pe trahee, sa imi umplu branhiile de ei. Acum cativa ani, in urma unui computer tomograf a rezultat ca venele care imi iriga plamanii sunt mult prea subtiri. Si ca nu as avea voie sa ma petrec in fum. De atunci si mai abitir ravnesc.
Avem praf mult si mult fum pe aripi si bataia lor este stangace. Dansul nostru naiv si perturbat de naluci. O zbatere din brate si violul prelungit. Ne punem micile depresii pe fundul paharelor si ma inveti cum sa imi dezlipesc emotia de pe piele, fara sa ii rup membrana. Cum sa o privesc in ochi si cum sa ma dedublez. Ma inveti cum sa manevrez foarfeca si sa separ riguros naivitatea de candoare. Cum sa te iubesc si mai ales cum sa nu. Cum sa nu! Cum sa NU! Caci noaptea toti fluturii sunt efemeri.
Urma intarita de fond de ten de pe chiuveta de la baie este inca acolo. Nu este a mea. Imi vine sa o scrijelesc de fiecare data, cu unghia, nervos, intr-o gelozie nejustificata si convulsiva. Dar nu. Pentru ca eu sunt intrusul. Eu nu am niciun drept. Eu imi strang in intuneric hainele aruncate aiurea pe podea, bajbai in casa aceea necunoscuta, dar care miroase innebunitor a toata viata mea. Ma impiedic de lucruri. Ma rasfrang, ma culeg si ma adun…
Vinul s-a rasturnat din pahare. A prins viata si picaturi din el mi se preling pe picioare. Apartamentul de pe malul apei. Cand noptile sunt lichide si pline cu riduri. Cu anii tai si cu anii mei suntem un fel de subzei inoportuni si pe alocuri blazati. Doi fluturi de noapte damnati, veridici, asumati. Eu nu incap in mine, nu mai incap nici in tine. Imi simt gura volbura cum striga nebuna: ajutor! Cat de toxic ma impingi aproape de sine. Molia din mine.

Nervul de primavara, adus in mine, a explodat. O primavara cu flori osandite si betege, in laguna cu gust de ploi. Dupa ce am cazut la pace cu fiecare anotimp pe rand. Ne-am trantit, ne-am lovit, ne-am zguduit. In noaptea aceea, de cutremur, de la Manastire. Cand am visat ca vine toata apa si ma inghite. Si fugeam din calea ei, speriata. Si apoi am facut febra. 40 de grade. Zile la rand. Deliric, m-am cuibarit in cortul tau. Acum sunt convinsa ca erai tot tu. Aceeasi varsta, aceiasi ochi, aceeasi piele, aceleasi buze. Inca le simt conturul si muscatura. Aceleasi brate. Acolo sub munte. Eram inca de pe atunci. Scafandri in verde, sub cer. Ai mers la calugarul orb dupa bucata ta de mantuire si de salvare si intru relipirea de sine. Inca ma intreb de ce te aflai in cautarea unui Dumnezeu in care nu crezusei de fapt niciodata. Sub aripa unei dogme care era impotriva respiratiei tale. Era intaia oara cand faceam autostopul. M-am urcat in masina ta cu o carpa umeda in loc de suflet. Infasurata din launtru, pana afara la incheieturi si glezne. Ma maturasei deja exhaustiv intr-o alta intrupare, sub incidenta unei alte masti. Cu siguranta, exercitiile mele imaginare ma adusesera acolo. Venisera pe pamant sfant cu o noua tentatie. Ma lua din nou demonul meu la jocul de sah. Si stia, vicleanul de el, ca intotdeauna pierd, cu precizie aritmetica, la ultima mutare. Si ma uit acum la tine, cum fumezi in bucatarie, gol, picior peste picior, cu paharul de vin langa, parte integranta din recuzita ta de cuceritor de profesie. Si ma mir. Ma mir ca nu iti amintesti de mine, cea din foarte atunci. Am in memoria degetelor cum iti mangaiam spirala de pe piept si cum muschiul gambei drepte se intarea intr-un soi de perfectiune sculpturala, exact ca acum. Si cu cata disperare te rugai pentru vindecare. Sa uiti de accident. Sa nu mai fie moarte. Sa fie doar uitare. Si mi-ai cusut aripi pe spate cu ata rosie. Ai infipt acul meticulos si rabdator. Si m-ai purtat spre lumi. Mi-ai aratat, de sus, musuroiul frumos de putrefact. M-ai invatat cum sa ridic din pamant mare si din mare pamant. Cu scobituri in care cresc invers podgorii cu vin amar. Si cum sa ridic din Cer strigat si in strigat Cer. Cu mainile cele de taina, cu ochii cei orbi si cu fereastra cea inchisa in launtru. Doar sa ridic. Simt in piept un soi de mercur pulsatil si isteric. Ramanem in muzica si in transpiratie. Oare Edenul sa fie chiar pentru noi, pentru cei indrazneti si sfredelitori, pentru cei cativa si putini?! Tocmai acum ma ispitesti cu el?! Acum, cand infernalul nerv de primavara, adus in mine, a explodat?!

Marea…cu pestii ei lunecosi, fitofagi sau carnivori. Marea, lingusitoare stradanie a mintii si un desfrau de noapte continua. Livezi de maslini pe marginea drumului, prafuite, in solitudine febrila, si-n arsita de soare; cu Marquez pe brate, facand dragoste cu Marquez. Ce tampenii spun! Citindu-l pe Marquez si inchipuindu-mi ca fac dragoste cu tine.
Sunt doar o femeie cu noduri, asa ca un copac crescut stramb. Doar o femeie careia ii plac bijuteriile, si cartile, si saltelele joase, si barbatii cu ochi tristi (pentru ca ii amintesc atat de mult de ea). O hedonista naiva, si o visatoare, cu ochi negri de nori si mainile frante si roase. Cu rosu in par, rosu in suflet, rosu in pahar, in buze. Rosu in pumni, in strigat, in chemare. Doar o femeie care poarta 36 la picior, careia ii place Hieronymus Bosch si care iubeste pana-n cele mai strivite celule ale sale… Mediterana. Si ce altceva mai vrei sa stii despre ea?! Cantecul ei preferat ii poarta numele la plecare, ii e frica de zborul avioanelor si vietuieste, cu adevarat, doar in combustie si in putina delasare.
Priveste-ma asa goala, si stinghera si franta. Priveste-ma asa, despuiata de tot, in satul acela de langa mare. Nu mai am nici
rugaciuni, nici lumini, nici convalescente, nici oase, nici umbre, nici fervoare.. .

Sa visezi ca mergeai pe sinele de tren si terasamentul se termina brusc. Lumea pe strada are castile in urechi. Nimeni nu aude. Nimeni nu vede. Tu razi mult. Cu buzele larg deschise. Si oamenii de obicei se opresc si te privesc in uimire. Secunde. Nu mai mult. Starea ta limitata nu iti permite sa vietuiesti in inchipuirile lor mai mult de atat. Un bulgare de nimic, cusut bine, pe sub bluza transparenta, de sub care ieseau obraznic, sanii. Il simti cum se schimonoseste, cum vocifereaza. Vei fi intaiul om care poate trai fara aer. Fara inima. Fara ficat. Compus doar din resturile acestea de vise si de noctambule. In care iesi seara la cina cu Kevin Spacey, in restaurante lugubre, la parter de blocuri, pline de miros de prajituri de casa, cu servante scorojite si chelneri imbracati in frac. Esti intr-un dialog flambat cu sinele tau. Ai multe neodihni. Caci cum spuneam, tu stii cel mai bine cum e sa ramai noaptea fara de aer si sa crezi ca esti moarta. Imobilizata. In copilarie, la 6 ani, iti verificai venele in fata oglinzii, si limba. Si aveai primul atac de panica vis-a-vis de moarte. Este greu sa te porti pe tine. Acum si bulgarele cel plin de nimic. Si undeva, in niste cartiere secundare ale urbei, vine sfarsitul lumii. Si esti prea obosita pentru tentative (probabil esuate) de supravietuire. Nu stii sa iti faci eficient provizii sau sa mananci gandaci si radacini. In imaginarul tau, sfarsitul lumii vine romantic, asemanator escatologicului melancolic al lui Lars von Trier. Si poftesti intr-una la ionatane din curtile Edenului. Si plesnesti, din bice, carele alegorice, din vieti netraite inca. Asa e cu zvacnirile matinale. Au un soi de ironie. Cum e sa adormi noaptea in pat si sa te trezesti, a doua zi, la finele lumii.