tablou cu visători

E vina visătorilor mărunți că s-au trezit într-o dimineață turbată cu penele lui Icar înzăpezite stângaci în ei. E vina visătorilor mărunți că au albit înainte de vreme pe sub umbra chiparoșilor din Umbria. Au mângâiat și uscat rădăcini. Căci nu te oprești să atingi viață atunci când te simți pe jumătate mort. E vina visătorilor mărunți ca au încercat, într-o alchimie exemplară, să fie hoți de sevă. Nu te joci cu furtișaguri dăunătoare miocardului. S-ar putea să faci implozie. Să irumpă milioane de galaxii subacvatice pe sub epidermă. E doar vina visătorilor mărunți că au vâslit neîntrerupt în bărcile argonauților. Lâna de aur printre dunele de nisip ale Orientului. Parfum tare de iasomie sălbatică pe pielea antebrațului. Bifurcația sufletului si Fata Morgana. E vina visătorilor mărunți că nu s-au intersectat ani-lumină înapoi, când timpul încă avea timp si madlenele erau doar niște prăjituri obscene. Când mlădițele se cățărau curajos înspre mai departe, înspre acolo sau poate nicăieri. E vina visătorilor mărunți, cu ale lor guri căscate invers, în lăuntru, spre inima din miazăzi și carnea dinspre miazănoapte. S-au rătăcit pe holurile lugubrului muzeu, cu beciul puturos și plin de artefacte. Suspendați in mii de chingi, păpuși preablânde, sub păpușari mânioși. E vina visătorilor mărunți. Pumnalul sfredelește nebunia. Cum ar fi fost ei…fără de ieri ?! Și azi…fără de ei în mâine?! Firavii mei, cuminți ascultători, dihori cu unghiile alerte. In visuri mari, prin colțuri, prin uitări, mărunții aștrii vinovați de pathos.

ironii de primavara

Injunghe-ma, primavara! Pana la ultima picatura de sange. Varsa-ma si revarsa-ma infofolita in coconul meu de amazoana furibunda. Inmugureste-ma in oase. Nu vom avea, poate ca niciodata, mai mult de atat. Si poate ca nici nu vom avea nevoie. Parfumul absurd de irisi se ridica din canalizarea orasului. Pestilential. Uleios. Despre ce ar trebui sa vorbim ca sa ne simtim vii, Mr. Conchis?! Uneori as vrea sa ne ascundem precum salamandrele, pe sub pietrele clocotite. Nu imi mai simt muschii fetei. Sunt atrofiati. Nu mai am expresie. Acopera-mi gura cu orice altceva decat bucati textile. Spuma si involburare in asta iarna, muta, din primavara noastra care sta sa moara. April. Surubul rotit in tibie si adormirea celor din morminte. Aleile unui tintirim nemaivazut, in care i-am ingropat pe cei vii. Le-am aruncat pamant peste branhii, le-am strans carnea in diferite marimi de menghine. O latifundiara penitenta. Mult prea tarziu. I-am lasat sa isi scrijeleasca in launtrul propriilor sicrie niste hieroglife pline de malformatii. Ajutor! Mr. Conchis! Dualitatile au inceput sa se ravneasca una pe cealalta! Cum sa le temperez?! Invata-ma sa o domesticesc pe una dintre ele. Nevoia mea indefinita de un prestidigitator. Hulpav in toate cele. Vasal si in acelasi timp stapan…la iele. Plutele noastre din cutii de chibrituri, prin tevile groase ale urbei, lipite cu saliva incinsa. Maruntaie cuminti prinse in agrafe de lotusi imbobociti tardiv. Pierdut virginitate. In lumea asta plina de furori, odoruri si stransoare. Liftul se opreste la etajul 3. In cladirea care de fapt nu exista. Niste note de subsol argheziene si putrefacte. Ma doare-n primavara si ma doare-n fuga! Azi ca azi, dar maine vine-n forta, cu izul ei sarcastic, de osanda!

Budapesta (jurnalul inchipuit)

A reaparut durerea de coloana, de acum 10 ani, suprapusa peste un miros de grapefruit zemos in aer. De la cocktailul servit pe terasa, in Budapesta, pe malul Dunarii. Prosecco si o conversatie cat se poate de banala. Sub lumina aurie a apusului de august. O caldura molateca. Oamenii aveau buze. Rosii, cu crestaturi perfecte si contururi puternice. Si noi aveam ochelari de soare. Si ne simteam binecuvantati si normali. Sirenele si Poseidonii golasi de sub ape. Lent, aproape ca invinseseram, in sfarsit, timpul. Se intampla din nou. Un hau urias se casca la marginea terasei si mesele se rastoarna. Aproape ca ploua ca in videoclipul celor de la Guns N’ Roses. Adjective multe si interjectii. O rochie mult prea scurta, dar am uitat. Voi, barbatii, nu stiti sa faceti diferenta intre rochie si fusta. Rad aiurea in imaginarul meu si ma agat de sfoara unui zmeu. Raman fixa pe solul mult prea moale. Liniste. A rasarit soarele, din nou, langa papucii prinsi in caldaram la poalele Parlamentului. Fara de oameni. Ei sunt rastigniti pe fundul malos al apei. Sevraj puternic dupa drogurile pe care noi le credeam, deunazi, inofensive. Vraja ta ca sa ne trezim cat mai repede si miscarea mainii din incheietura. O palma! Doua! Pielita ranita a miocardului vibreaza in usturimea sosului cu ardei iuti si alte condimente, al caror nume il uit mai mereu. Traversam inconstient Podul cu Lanturi, in repetate randuri, unicul nostru punct de reper. Vapoarele incandescente din hartie. Ne jucam poker cu fluviul acesta langa noi, ce curge invers, si curge navalnic, dinspre gura de varsare inspre izvor. Are vartejuri multe si clocoteste. Credeam ca nu stim a trai din doruri si din toate celelalte, ale noastre, duse amoruri. De ce naiba ne place noua Budapesta?! Cu ale ei cladiri austere, cu ale ei bastioane si pescari, cu ale ei restaurante pe valuri?! Cu ale ei erotisme, si desfranari si amintiri de boudoir?! In focurile noastre de pe teava extinsa a pistolului de sub pat. Budapesta celor ce au fost sa fie, dar n-au fost niciodat’. Dimineata intre vertebrele doi si trei lombare.

“the end”

Ce de ciocniri! Ce monștri si ce spaime! In timpul asta absolut, cu toata lumea asta care doarme. Amnarele au ramas fara de foc si pesterile toate urla, in agonie, in nenoroc, in foame, in fildes, intre coarne. Ce se intampla astazi? Dar ce se-ntampla ieri? Poate ca maine…Multimi, din cele naravase, isi digera timpul si timpul le roade inapoi din oase. Vom fi niste morti frumosi cu ochii pironiti in ferestre. Vom plati pentru toate faradelegile. Vom urca sfiosi pe esafod si vom ajunge propriile noastre tinte ambulante. Vom fi mari. Intai. Iar mai apoi vom fi mici si foarte mici. Vom disparea secvential, din toate straturile. Din derma, din atmosfera, din aure, din celulele epiteliale, din intaia memorie. Vom fi inexistenti in existentele noastre marunte. Vom cadea din inalt, din pseudo trufiile noastre si vom ameti cu trunchiul infipt in abis. Nu se termina lumea cu noi. Vom ramane un fragment umed si lipicios in buclele acestea temporale in timp ce, hilar, ne vom aminti cat de mult ne-a placut sa citim “Frumosii invinsi”. Jos, pe podea, cu genunchii ce imi intra in gura si mainile imi sunt inclestate. Atat de mult Cohen astazi, caci “Alexandra’s leaving”. Cum stie ea. Trantind usi, ridicand praful, zguduind casa din temelii. Suntem doar niste experimente personale esuate. Deseori fara glas. Am venit din epoci distante si nu am invatat nimic. Dar avem nerv mult, si zvac, si sclipiri misto. Un algoritm disonant si o friptura in sange. Adormirile acelea de la trei dimineata. Pentru ca nu ne mai saturau zilele si aveam nevoie cu disperare si de noapte. In jocul nostru pasnic cu eroi. Generatorul a facut scurtcircuit. Ramanem putin in intuneric, tinandu-ne respiratia. Aer rece. Pielea zgribulita. Nu ne-am tras pe noi metamorfozele. Am venit total nepregatiti in lumea aceasta infama. In custile noastre dogmatice. Ne-am calculat gresit timpii si acum asteptam cuminti inserarea.

fire, walk with me!

Sa parasim lumea aceasta vehementi si aprinsi precum fachirii, cei umbland surazatori pe taciuni!

Alexandra! Tie iti lipseste curajul!

Intotdeauna mi-am imaginat ca in apropierea sfarsitului ne este dat sa traim mai mult. Cu simturile exacerbate. Gatuiti, nervosi, neatenti sau mult prea atenti. Pulsand. Nelinistiti. Deloc obedienti. Neconformi. Zanateci. Cu sufletele atarnand in afara carnii. Ca niste irisi in floare. Mov. De fapt, toata viata noastra gonim dupa o anume stare. Daca suntem intrebati, nu o putem defini. Dar putem spune cu siguranta ca o avem atunci cand stropim funia cu benzina si dam foc fitilului. Si in explozia aceea ne regasim arsi, piele pe piele, contopiti. Aceiasi Adami si aceleasi Eve. Senini, alungati, fricosi, molfaindu-ne intre dinti, invingatori in caderile noastre din prea inalt. Raman agatata pe un perete. In chingi si umbre. In cele doua lumi ce se izbesc una de alta. Cu violoncelul meu fara de coarde, cu genunchi dezveliti si niste constelatii stinse si amare.

Alexandra! De ce scrii atat de intunecat?!

 Dar cum altfel?! De ce nu vede oare nimeni ca in intunericul acesta este atat de multa lumina?! Ca pe un platou nocturn de filmari, peste care vegheaza o luna mare si plina. Personajele mele nu se ascund. Personajele mele au viata. Sunt ca o centrifuga cladita din emotie. Sunt niste Sisifi blanzi si rabdatori. Personajele mele ma invata ce este iubirea, ura, foamea, inecul, spaima, nebunia, candoarea. Ele umbla cu sabii in maini si in launtrul lor cu fluturi.

Alexandra crede ca e imposibil sa traiesti autentic pana nu mori macar o data. Si apoi mai vrei. Este cea mai puternica dependenta. O subjugare benevola intru cautarea marelui EU. Acela de care fugim constant, dar care este intaiul si poate singurul nostru amic de palavre. Suntem suma tuturor alter ego-urilor noastre. Sa nu ne fie rusine sa jonglam intre Pegas si vierme. Viata nu e o simpla sarada. Vrem sa scoatem la mezat toate lucrurile noastre de pret. Si in acelasi timp vrem sa nu saracim. Spre niciodata.

Alexandrei, pana de curand, i-a fost foarte frica de moarte. Inca de mica, dupa moartea bunicii ei, isi verifica venele in fata oglinzii, si pulsul. Alexandrei ii era teama ca nu va trai cu adevarat niciodata. Pana acum. Teama s-a dus. Si ea se imbraca in traire. Se lasa devorata si patrunsa. Dezinhibata si aventuriera. Ca o sticla de vin cand ii pocnesti dopul de pluta. Cam asa suna liber, trairea. O nota scurta, intensa, aromata. Si atunci iti scoti demonul cel latent la plimbare. Animalul tau de companie. Inteligent si malitios. Oglinda. Te trezesti brusc, doar atunci cand esti in contratimp cu insusi timpul. Atunci cand focul ucide cu foc!

Alexandra, nu sta departe de scantei! Hai, curaj, vino mai aproape!

exotisme

Baldachinul cu matasuri si narghileaua cu gust de Orient. Oamenii-Umbra impletesc cosuri de rachita in timp ce fredoneaza un cantec de lebada. O seara tardiva cu parfum de tuberoze. Mainile lor legate cu sfoara, inlantuite unele de celelalte. Maini ranite si imbatranite. Cicatrizate de la deschiderea repetata a Marilor Porti si de la atatea lupte. Timpul se opreste in loc si lumea dispare. Pielea toata se infioara. Vantul de la est, taios, umed, cu alaiul lui de povesti cu talc. Si malul fluviului, cand ne scaldam printre lumanarile purtate cu ruga, de curenti. Iasomie revarsata prin ferestrele lipsa si caramizile spulberate. Ne-am oprit din intrebarile retorice si pulsatia noastra inodora se ghemuieste sub umbra eucaliptilor. Cat vom mai putea trai asa?! Vaslim in luntrea personala cu atata sarg. Uneori ne petrecem. Unul pe langa celalalt. Semnalizam tacut, sub privirile Oamenilor-Umbra. Si ne vedem de drum. Duhorile noastre tainice raman in urma. Se impletesc si despletesc, desfranatele. Caci nu avem voie sa dam drumul gandurilor. Shhh! Taci! Sa auzim cum se storc fructele zemoase. Cum se rostogolesc nelinistile pe la trecatori. Cum pe un alt continent se culege via. Mai ramai putin, pe varful limbii. Sa ne razvratim biblic si sa vrem o a doua nastere. Noi, niste Icari franti si umili. Ne trosnesc oasele sub cautarile Oamenilor-Umbra, in tot exoticul acesta cu tresariri de mahala. Sa tragem peste noi panza de pe baldachin si sa rasturnam narghileaua cu parfum de smirna. Nu mai vrem sa stim nimic nici despre Oamenii-Umbra. Nici despre azi. Sau despre maine…

masochisme

Renunt la jucaria preferata. O las pe o etajera, intr-o mansarda, plina de fotografii.
Ma priveste din ochii ei verzi, goi, sticlosi, cu manie. O simt. Caci mania e a mea. E crescuta acolo. Papusa de carpa. Rastignita intr-o lume fara de lume. A pierdut pariul. A ars patul, au ars boltile grele din lemn. S-au batut corp la corp in fumul acela inecacios pana au ramas sleiti de putere. Nu mai aveau plamani si nici amprente. Papusa cea oarba. Si s-a asternut o liniste de mormant peste basmul despre zeul Pan. Cel blestemat la chip de fiara si la vanat de nimfe. Au terminat flagelul. Tacerile au ramas intr-o pendulare subreda. Podeaua scartaie. Si toti betivii lumii au venit la priveghi. Tabloul monocrom, din cui, sfasiat in dinti. Atat de multa foame de viata. Si atat de multa patima, fiinta navalnica. Papusa de carpa. Miroase tare a lemn de cedru. Intr-o alta viata am fi fost niste ludici parfumieri. In chimia noastra imperfecta. Jurnalul acesta de stare. Al omului din crepuscul. Renunt la jucaria preferata. O las pe o etajera, intr-o mansarda, plina de fotografii, intr-un Olimp salbatic, greu, funest si decazut.

aici. acum.

undefinedSuntem aici, doar ca nu stim intotdeauna unde suntem cu precizie. Uneori suntem plecati in livada de caisi, la finele zilei. Cu fructele parguite pe langa obraji. Parfumate, rotunde. Si noi in pantaloni scurti, cu genunchii zgariati. Zambim atat de tamp si suntem fericiti. Uneori suntem plecati in tara lui Alice si ne bem potiunile fermecate cu iepuri si palarieri nebuni. Altcandva, la poale de munti. In aer rece si rarefiat. Undeva unde este o liniste absoluta si unde m-ai pus sa escaladez daramaturi, moloz colturos si tije de fier ruginit. In picioarele goale. Si atat de goala de mine. Atat de rusinata de mine pentru toata umplerea aceea ce sta si acum sa dea pe afara. Alteori suntem in balonul cu aer cald. Eu amenint din inaltimi, ca imi voi scoate acul de par dintre bucle si voi intepa balonul. Si ne vom prabusi. Sunt convinsa ca amandoi vrem atat de mult sa cadem si sa ne reintalnim liberi, undeva, intre pamanturi. Intr-un teritoriu vascularizat si neutru. Sau pe tarmul marii. Acolo unde sfaramam scoici intre degete, unde ne imbracam doar in briza. Unde eu scriu si ma culc in crepuscul. Cand o cautam pe Andromeda. Unde suntem vii, elastici, impulsivi. Si atat de sarati si uzi. Cu marea prin vene. Suntem aici, unde nu am crezut ca vom fi vreodata. Prezenti si inca mult prea absenti pentru nebunia asta nefireasca. Speriati si deloc obedienti. Suntem aici. Si totusi inca nu stim unde suntem.

fotoliul galben

Ni s-a parut un joc fascinant in care sa ramanem doar noi, pentru un timp. Caci stiam ca doar pe acela il avem. Scurt, bolnavicios. Pentru ca am lasat ceasul desteptator la capul patului. Si il privim extatici, cum isi ruleaza secundele. Cum limbile ii ticaie, dezorientat si alert. Opreste-te! Zidarul din noi nu va mai fi niciodata la fel. Ramane murdar, pervertit, cleios, asudat, cu bidineaua in mana. Pregatit sa isi continue lucrarea. Din paie si lut. Dar nu o va termina niciodata. 

Am crescut astfel, fara sa vrem, un oras demential in noi. Am pus caramida, pe caramida. Avem cartiere asezate orizontal si vertical in fiecare sectiune a corpului nostru, strazi in loc de vene, fantani, magazine, intersectii. I-am udat gradinile si sincronizat semafoarele. Si noi suntem singurii lui locuitori. Am avut cumva nevoie de dezbracarea aceasta de piele, asemanatoare serpilor veninosi. Din plictis am inlaturat orice forma de viata de langa noi. Energia noastra din vopsea lavabila. Ne inlocuim la fiecare zugravire si ne daramam zid. Si ne reconstruim. Si speram ca la fiecare renovare sa fim mai inspirati si sa nu uitam sa asezam fotoliul cel galben langa fereastra. Fotoliul acela in care eu ma asez sa scriu. Acolo unde bate lumina mai buna. Unde poti prinde pe film alter-ego-urile noastre. Acelea mai flamande sau cele mai plapande. Unde ne merge condeiul, si limba, si ochii, si unde stim cel mai bine sa ne iubim. Unde declansatorul nu da rateuri. Unde timpul are rabdare. Unde nu exista urlet si spaime. Fotoliul pe care am gasit un limbaj comun, si unde fiecare coborare in noapte este de fapt o initiere simpla, de o zi. Asa ca fluturii. Efemeri, cu coastele rupte. Pardon. Aripile. Cele taiate sau mult prea uzate. Am fost candva cei mai buni zidari. Cu salopete marunte si murdare. Cu ochii priponiti in multa culoare. Si timpul cerseste timp, pe ceasul nostru desteptator de la capul patului, unde am inceput sa ii amestecam disperati orele ca sa ne intarziem, cat mai mult, sfarsirea.

satra

undefinedIntr-un alt timp, sub un soare dogoritor, sub cerul-cenusa mocnind, pe un camp larg deschis, ziua, in amiaza-mare, desculta, mi-am facut curaj si am fugit cu SATRA. Venisera in micul oras de provincie, colorati, zgomotosi, rasunatori, nebuni, exuberanti. Isi etalau salbele aurite, si palariile negre cu boruri uriase, si ochii bulbucati si verzi. Imi strangeam rochia sub genunchi, cu inima ravninda la copitele cailor lor. La drumurile lor din departe. La toate pamanturile pe care le trecusera si la toate povestile lor rapuse. Ramase fara de aer. La pielea lor tare, batatorita, arsa, mirosind a taciuni aprinsi. Camasile lor de un alb imaculat si mainile grele. Fustele largi si inflorate si parul lung cu parfum de tamaie. Si bicele lor plesnind. Caravana alegorica din inima stinsa. Electrozi. Bypass. Resuscitare. Hai, ghiceste-mi in podul palmei. Imbraca-ma in cuvinte si dezbraca-ma de mine. Scoate-ti braul si razbuna-te. Jos, peste pietre. Si danseaza. Canta-mi. Joaca-ma la tarot. In toate noptile de vara pe care le-am trecut, datorii, in caietul acela uzat, de sus, de la mansarda. Pumnul strans. Rezistenta. Suspinul. Corbii. Blestemul.
Intr-un alt timp, sub un soare dogoritor, sub cerul-cenusa mocnind, pe un camp larg deschis, ziua, in amiaza-mare, desculta, mi-am facut curaj si am fugit cu SATRA.