Cealaltă Alexandra

Trăitul într-o cochilie fixă îți conferă sentimentul extraordinar, dar în același timp atât de hidos că lumea se mișcă, se întâmplă și există în afara ei. Captivul, insuficientul, prea puținul și apoi prea multul. Când ești în urbea aglomerată și aburindă îți mustesc ochii după visuri construite-n cazemate pe malurile râurilor, în preajma pădurilor celor dese, unde întunericul este de fapt lumină. Și când ești acolo, în văgăunile cu ale lor portofolii rupestre, cu viermuiala viețuitoarelor empirice pe degete, ți se face dor de urbe. A dracului ființă! Nehotărâtă! Cei de vă prefaceți că nu știți despre ce vorbesc și care mă priviți ca pe o pisică sălbatică, luați târnăcopul și săpăm împreună o gaură către adevăr, chiar dacă în sinea noastră suntem convinși că vom rămâne pentru totdeauna niște măiaștri mincinoși. Aud cum scârțâie treptele sub pudoarea trupurilor noastre hiperventilate. Cum punga de făină a căzut pe jos, s-a spart și pielea ni-e plină de un praf alb; în imaginația noastră suntem acoperiți de urme de cocaină, să o putem priza și să visăm fantastic în cochiliile noastre mărunte. Scările se contorsionează molatec ca într-un genial Dali și ne îmbracă în lemn. Mirosim a rășină, ca atunci în iarbă, în secunda aceea încetinită și panicardă. Armoniile se acordează, precum corzile pe-un Fender, și nu se măsoară. Ele nu au nici spațiu, nici timp. Fiecare definiție pe care le-am da-o este oarecum promiscuă. Ele sunt când sunt și-au învățat s-aștepte cuminți, în ale lor mici și fixe cochilii, lipite bine de pământ.

Un cer amplu de culoarea absintului, cu norii cârpiți doldora în buzunarul ochiului. A fost o iarnă ascuțită, plină de aripi frânte.
Noi credem că nu vom mai fi niciodată copii, dar apare un moment scurt, o secundă ruptă dintr-o milisecundă, undeva pe malul mării. O minge colorată se rostogolește pe stradă. Soarele este sus. Umbrele sunt dense și dure. Zeci de mii de sunete de cristale sparte, venind din bucătăriile gospodinelor cu năframe și șorțuri mânjite. Ferestre trântite cu vuiet de pereți. Este khamsin sau africo cum i se mai spune prin părțile locului. Un vânt sălbatic, dinspre coastele Africii, ce bate violent în anotimpul rece, acoperind asfaltul, mașinile, străzile și umplându-le gurile aspre cu nisip. Și mingea se oprește brusc. Pescăruși cu ai lor papagali de companie asurzitori. Orologiile nu mai bat ora exactă. Chelnerii înlemnesc cu farfuriile în mână. Mareea începe, în cremenii zilei, să facă cale-ntoarsă. Biserica Sfântului Nicolae, din care am ieșit mai calzi și mai copți. Mingea este sub piciorul meu. Sub ea, se zvârcolește o șopârlă cu coadă crestată. Aajej, vântul, îmi gâdilă timpanele. Ți s-a întâmplat vreodată să îți vină să vomiți brusc? Te aștept. Sunt aici, acolo unde ar fi trebuit să fiu întotdeauna și niciodată. Frunzele de palmier ustură vehement, în timpul flagelului tău experimental. Aleile se încovoaie. Nu mai rămâne nimic ascuțit. Lumile rubiconde dintr-o înghițitură de Aperol Spritz. Nimeni nu greșește în halul acesta. Și suntem, cred, parte din niște istorisiri cuantice, scrijelite pe fundul ceștilor, în zațul de cafea. Frica nebună de zbor! Ce-ți veni? Taman acum… când începusem să îmi culeg firav oasele dintre plajele cele neștiute și să mă compun și să mă recompun. Am încurcat tibia cu maxilarul și acum mi-a crescut un picior, în loc de gură și simt nevoia puternică să te pocnesc până te las fără de aer, doar din cuvinte. Nimeni nu are răbdare să aștepte la semafor. Culorile nu se mai schimbă. Daltoniștii se cuibăresc pe caldarâmul înfierbântat. Nimeni nu greșește în halul acesta. Nimeni nu trasează deșeuri pe cer. Ce mama naibii???!!! Uită-te pe unde mergi! Noi credem că nu vom mai fi niciodată copii. Un ac de siguranță prins la pieptul unei dame voluptoase, pe care îl șterpelesc ca să înțep mingea. Frâne, scântei. Maitreyi.

Anii aceștia nu există. Fericirea nu mai stă nici ea în încăperile mici, orientate spre Sud. Acum sunt închise și toate ușile. Aerul circulă pe sub ele, în adieri răcoroase. A fost odată, demult, un alt an în care orologiul bătea invers și florile aprigi de cireș se transformau la loc, în boboci. Dar nu anul ăsta. Acesta este vândut nonsensului. Cincizeci de apeluri pierdute și o moarte. Renunțarea. Uneori durerea are culori vii, tari și este încapsulată în cutii mici de carton sau sub pielea craniului, alteori durerea vine-n monocrom. Vine într-o amiază de august în care nu mai răspund la telefon. Anul alegerilor, întins machiavelic pe doi ani, pe trei ani, decimat și simultan înmiit. Vine un timp alegoric în noi. Și dacă aș vrea să mă întorc acum….nu mai există unde. Ai știut exact ce voi simți atunci când totul avea să ia sfârșit. Muzica intimidantă a palmelor, ultima pală de vânt, ultima baie, ultimul pahar de vin, ultima dată când am răsucit cheia în ușă, ultimul apel. Pe asfaltul gri se rostogolește o panglică roșie. Pare o ipostază din muralele lui Bansky. Nu îți voi mai scrie, nici măcar acum, când ea nu mai este. Cândva mă voi întoarce să îl îmbrac pe copilul din mine, să îl îmbrățișez tare și să îl sărut pe obraj. Va fi bine. Nu aveai de unde știi. Te iert. Între paranteze, lumile din sacrificiu zbiară. În adâncul lor nu se iartă. Nici noi nu iertăm, speculăm niște apanaje tuturor acțiunilor noastre pentru a ne simți în deplină siguranță cu noi și cu filmele prinse pe rolă din viețile noastre. Poate că într-un alt univers târziul nu există definit și creierul nostru va fi gol de noțiuni, de limitări, de firavele încastrări. Trebuie să fii prost să repeți aceleași și aceleași greșeli, îmi zic eu, într-un puseu de onestitate. Eu cu mine și cu niște crâmpeie despre cineva îmbrăcat în cămașă cu carouri. Ea nu mai este. Trebuie să învăț din nou ce înseamnă a nu mai trăi în frică. Viteza fantastică în care am coborât scările ca să viețuim într-o încăpere cu note floydiene și podele cu vedere la Cer. Sunt frânturi ce rămân mereu cu noi, oriunde am încerca să ne eschivăm de ființarea lor. Unele sperie, încât inima se face mică, precum o nucă îndesată pe esofag, altele sunt pline de lumină și de mireasmă de fân proaspăt cosit. Am încurcat relatările, nu? Nici eu nu mai știu unde sunt eu, darmite tu…. Oare ai terminat moara de vânt? Și de pictat ochii păpușii de porțelan? Cuvintele mele se scurg pe dictandoul muribund. Timpul nostru netimp cel mereu în contratimp. Stop cadru. Dublă expunere despre cum să oprim viața în loc, în povestea asta slută, grea și prea cu nenoroc.

E din nou august, cu toate refrenurile exasperante și dezolant uitate într-o vară. Sunt aceleași lumini calde, de-un albastru exhaustiv și curat. O magherniță într-un colț de suflet cu stocuri multe din alte emoții. A fost odată ca niciodată….august. Ne mai doare câte un acord scurt de chitară. Vapori chimici și niște chemări. Cum să începi ceva și să termini în același timp? Am găsit cheia celei mai scurte existențe posibile. August pentru că toată lumea această coaptă are gust.
– Ție nu îți curge sânge prin vene. Îți clocotește smoală. Și e neagră tăciune!!! Calci pe nori stacojii, în spatele tău este o umbră la fel de mare ca cea făcută de ciuperca nucleară de la Nagasaki. Hai să ne punem masca de gaze, să fim sulfuroși și lugubri, cu pieile noastre goale!
– Pleacă! Nu am nici macar curajul să te strâng de gât. După atâția ani. În care tu ai trăit două vieți, iar eu nu am mai apucat să trăiesc niciuna, din cauza ta, femeie blestemată, femeie duală! M-am săturat de toate dualitățile tale. Du-te dracului, cu tot cu mirosul tău dulceag de patchouli!
– Și ce vrei să facem cu anul acesta, să îl trecem la pierderi?!
– De ce ar tebui să îl trecem la pierderi?! Ai grijă să nu iti uiți masca atunci când ieși din casă. Și să îți amintești, te rog, să iei mâncare pentru pisică.
– Pentru că am pierdut. Tot. M-am pierdut pe mine de tine și pe mine de mine. Și am pierdut cei mai frumoși ani. După patruzeci de ani se duce totul dracului. Nu mai suntem buni de nimic. Scârțâim frivol pe la încheieturi și am înlocuit informațiile esentiale.
– Mie, teamă? Cred că tu ești cea căreia îi este frică și de umbra ei. Te vad legată de un zid cu lanțuri. Lanțul este lung, suficient cât să îți creeze o suavă idee de libertate. Și te văd cum te rotești fericită ca un păun, în alternanțele tale. Și cum ești ferm convinsă că ești liberă și că trăiești cele mai bune timpuri ale tale….
August, august cel vetust și niciodată de ajuns. A mai trecut un an peste noi, pandemici, plictisiți și goi.

Uneori nu mai scriu. Mă opresc. Uneori trebuie să fie liniște, pentru că niciodată nu este. E ca atunci când metastaza ajungem încet, încet la oase. Nu îți mai amintești corect ultimii ani. Știi în schimb că ai greșit mult, sau poate că nu. Am fost și puțin fericiți, în niște recalibrări temporalo-spațiale. Nu mai vreau să scriu. Am început o carte despre viață mea din cealalată dimensiune, unde eu, cu cealaltă Alexandra, ne facem de cap, unde lumea e întoarsă cu fundul în sus și apusul e răsărit și răsăritul e apus. Unde ne-am intoxicat cu metale grele și am fumat pasiv, și unde am înlocuit cafeaua cu vinul, dimineață la primele ore năstrușnice și zburdalnice. Nu suntem în stare de nimic. Suntem doar scheleți preaplini de multe neputințe. Efemeri, căci așa știm noi cel mai bine să fim….efemeri. Acolo înghițim lumi ca pe săbii, acolo avem curaj, acolo nu există sfârșit și nu mai există tristețe. Acolo locuim într-o casă cu pereți din piatră de râu și bate de multe ori vântul, sau am o braserie deschisă pe malul mării. Acolo suntem tot ce am vrut noi să fim și nu am putut. Ticăitul perfuziei și mâinile tremurând. Drogurile intră lent în sânge ca în noaptea aceea la poale de munți, când cerul s-a căscat larg, în cortină, peste noi și cristalele de gheață se contopeau uriașe, în furibundul joc de puzzle. Azi nu mai suntem, decât sub niște note livrești, ne-am îmbrăcat din nou în hainele prezentului, jucând cele mai bune roluri ale noastre. Nu am învățat nimic. Mintea mea e cusută cu sârmă ghimpată și Dedal și-a făcut în ea labirint. Strigăt de lebădă mută. Eroii nescriși, dintr-o carte fără sens, ce moare înainte să vadă lumina tiparului, căci totul e plin de moarte și pentru că nu ne-am născut în Asia, încât să ne bucurăm din plin de extincție, suntem doar niște simpli damnați. Îmi lipsești. Îmi lipsesc. Nu mai spuneți basme copiilor, e complet inutil. Lumea nu este o mirare. Uneori doar doare…

Străzile miros uneori a marțipan și a primăvară în ianuarie. Locuiesc într-un loc magic. Pe o terasă îmbrăcată în lumină. Scârțâie lemnul sub apăsare. Tocmai m-am aruncat în gol 100 m, fără parașută. Și râurile au început să curgă în vâltoare-nspre matcă. Pare că ninge în subterfugiile minții noastre. Se așază troiene, spulberate de sare. Din cunoscuți ne-am transformat în niște necunoscuți cu pălării hilare și fistichii, servind visuri pe pâine la micul dejun. Nu mai știu nimic de tine. Mă întreb, dacă sub toată zăpada aceasta, tu mai știi să respiri. Dacă mai iei somnifere sau dacă mai ai vreo memorie despre ce am ascuns în sertarul de sub pat. Epidemia asta încă e în noi. Nu ne vom vindeca niciodată de ea. Sunt convinsă că doar o amorțim, ca pe-o iluzie, în alcool și multă nepăsare. Am intrat în Zodia Vărsătorului. Algoritmul celest și sezonier mă găsește întinsă pe jos, cu ochii spre stele. Nici nu mai contează frigul, sau primăvara, sau anii ce trec șturlubatici, spre nicăieri. Lângă mine, o pereche de mănuși mărimea L, o butelie de vin, o daltă pentru sculptat în ghips, un telefon vechi cu butoane, un caiet cu scenarii și un sac de dormit. Locuiesc într-un loc magic. Pe o terasă îmbrăcată în lumină. Ținem aici petreceri cu oameni invizibili, purtăm filosofii prin pahare și dialoguri exhaustive, în cea mai tăcută tăcere, precum niște adevărați ventriloci. Nu avem altă șansă. Mecanismul nostru de funcționare este echivalentul a doi cilindri, pierduți definitiv într-un perpetuum mobile, în trasee alternative ce nu se pot intersecta niciodată. Și totuși, noi știm, că sub pat, în sertar, am făcut cumva… și am sărit de pe șine…

Femeia nud. Femeia năvalnică. Dezgolită de suflet, învelită în piele. Femeia claustrată. Carcera miroase a puf de papadie primăvăratică. Femeia – urlet din cărbunii maestrului Chirnoagă. Frecvența gândurilor ei măsurate cu Duga Radar, într-un Cernobîl extrem de charismatic. Femeia hienă. În colțul sufrageriei. Hăituită până la leșin.

Stativul cu perfuzii se zgâlțâia deranjant pe hol. Un crepuscul senil pătrundea prin fereastră pe jumătate deschisă. Era un aer molcom, puțin iritant, cu parfum de tuberoze ce învăluia încăperea, acoperind în mare parte mirosul de dezinfectant. Picioare îmbrăcate în șosete de lână. E plin de singurătăți în clădirea aceasta de cărămidă. Și e rece. Se mai aude, rar, zgomotul făcut de cărucioarele pe rotile, câte o tuse sinistră și un ventilator uitat pornit. Obișnuiam să venim, în trecut, și să facem un picnic în parcul vechiului sanatoriu. Mi-a plăcut întotdeauna coroana stufoasă a arborilor de aici și lumina. Îmi amintește constant de o scenă dickensiană din „Marile Speranțe”. Am uitat atât de multe. Suntem croiți să rămânem cu puțin. Poate cu esențialul. Habar n-am, dar mie îmi pare puțin și numai dacă suntem norocoși să nu fim nimiciți de Alzheimer. Nu suntem. Aș vrea să îmi amintesc tot. Să îmi amintesc exact gustul acelui Syrah, sorbit sub clar de semiluna, în verile noastre pandemice de sub munți. Noi, copiii dintre generații. Cei care încă am dormit jumătate de pernă pe textele lui Waters, acordurile lui Gilmour… Fără de apartenențe concrete și fără de subtitute. Cei mai frumoși oameni. Căci mai frumoși nu au cum să existe. Să îmi amintesc tot. Orele acelea târzii, pline de The Division Bell, în buclă, pe repeat, până la obsesie. Joaca de-a Woodstock, desfășurat interbelic. Eram senili încă de pe-atunci. Nu știu exact cât am uitat. Mișcările de pe tabla de șah sunt greoaie. Conținutul cărților este difuz și nu îmi cunosc vârsta exactă. Văzduhul dintre paradigme. Operația pe cord deschis și minciuna. Condamnarea și apoi imediata fugă. Dezertori într-o lume plină de butaforii. Algoritmii noștri inexacți. Eram, întâi de toate, muze. Apoi camarazi de arme, într-un război închipuit. Profesori unul pentru altul în minuscule învățăminte despre subzistențe. Un august intoxicat și bezmetic, culcat pe pătura noastră de picnic. O furnică îmi alertează vena cavă și sunetul umed de ser împroșcat din injecție. Aceasta nu este decât o umilă metaforă despre senilitate. Despre cum am fi vrut să rămânem cu tot și despre cum nu mai avem de fapt nimic….

Te înspăimântă moartea. Orice fel de moarte. Moartea unui om al străzii, moartea unui gândac strivit în închiderea ferestrei. Moartea unei idei. Moartea unei clădiri. Moartea cuiva apropiat. Moartea dintre cataclisme. Și deasupra tuturor, moartea ta. Cea fizică, ineluctabilă, dar și mai mult, moartea aceea din lăuntru. Nu suporți inerția. E ca o plagă, sosită brusc, în cel mai nepotrivit moment. Ca o furtună dintr-o amiază  de vară, care ți-a vărsat paharul de vin peste rochia pastel pe care o pregătisei pentru cel mai important dineu al anului. Moartea tuturor lucrurilor. A celor știute și a celor neștiute. Și pe când ești atât de aproape să te împaci cu ideea, să îți organizezi cu o precizie matematică funeraliile, să te abandonezi, alături de restul, implacabilului, după o tăcere aproape sinistră, de la capăt de lumi…se întâmplă o explozie. Ești aruncat în aer, la o mie de metri deasupra solului. Cinci minute de extaz și apoi în cădere liberă. Rollercoaster-ul se zgâlțâie din toate încheieturile. Șuruburile se desprind și sunt aruncate în toate părțile. Hotelul în care ne-am găsit primul refugiu este bântuit. Podeaua șubredă scârțâie sub pașii tăi. Holurile întunecate și prinse în pânze de păianjen. Fiecare cameră este răsturnată cu fundul în sus. Ca într-o lume-oglindă. Am venit aici ca să îl căutăm pe întotdeauna. Un eufemism ciung al lui niciodată. Îmi este îngrozitor de frică de moarte. În toate formele ei. Până atunci, caut înnebunită o mașină a timpului. Mai vreau o dată in rollercoaster!!

Ne vom revendica nemurirea într-o carte, atunci când cineva se va sinchisi să scrie despre noi. Ne-am găsit sfârșitul abrupt în cădere, de pe treapta cea mai de sus a scării pe care urcasem să reparăm gaura din acoperiș. Un sfârșit absurd de banal, nu-i așa? Nicidecum demn de o scriere. Piciorul stâng mi-a alunecat si te-am tras după mine. Am rămas amândoi înfipți in gardul de fier. Film de groază pentru privitorul de rând. Ne-au crescut instant mlădițe pe sub unghii si un miros de izmă ne-a înconjurat. Ceasurile din casă au încetat să ticăie și lumea toată parc-a respirat deodat’. Am plecat de-acum înspre alte povești, sub nuanțe străin de complementare. Prin acoperiș plouă continuu ca în timpurile lui Noe. Locuința noastră lacustră, în sinele nostru, cel mușcat prometeic de corbi. Iluzii ale propriilor noastre deziluzii. Niște vase comunicante de oase si miocard. Inflexibili când vine vorba despre coșmaruri. Ca să nu ne autonumim fără de vise. Ne-am și puțin întâmplat. Căci fără de întâmplări nu s-ar scrie și de nu ar fi, nu s-ar povesti. Luminile farurilor de la mașini, scrijelite în praf, la margini de drumuri. Un fel de cimitir neinspirat pentru rebuturi umane. Plouă. Nu vom termina niciodată reparația acoperișului. Unde sunt eu acum, imperfecțiunile nu își au locul. Ceaiul îl servim sub umbrela sângerie, in mijlocul sufrageriei, pe jos, precum niponii. Atât de entuziaști pentru atunci când cineva va scrie despre noi o carte. Plouă. Categoriile de ploi nebunatice ori cuminți, în ale noastre repetate închinări către cer. Subacvatici clovni și mult prea disperați de pustiu. Nectarul șugubăț de sub limbă. Tutorialele eșuate despre reparația acoperișului. Învățăcei. Ne vom revendica nemurirea într-o carte, atunci când cineva se va sinchisi să scrie despre noi.