Cealaltă Alexandra

Nu credeam că există atâta nefericire
Încât să îți dorești să mori dintr-odată,
Toate viețile tale de pisică.
În dialogul de peste masă îi așezi un cercel în ureche.
Sunt ultimele tale secunde de viață, conectate
La sprayul pentru grafitti. În joaca cu lobul
Încă nu s-a schimbat nimic în ritmul pulsului
Care strigă și strigă mut.
Unde ești tu femeie măiastră, ce ai plecat să te culci
La umbra războiului de țesut,
În casele acestor străini
Ce se simt mai acasă?!
Mai acasă decât?!
Nudul chircit, sărutând buza orologiului.
Nu mai știu cine ești și când ai iubit ultima oară
Coloratul fir de mătase și ale lui firmituri,
Ce trebuia să te scoată afară.
Afară din casă, pe ulița beteagă.
În zăpada imaculată, ce se închină trupului tău.
Idol în țara flagelului.
Trebuie să fugi la miezul nopții,
Din pielea noastră bătrână.
Unde viermii și ale lor goarne se adună.
Apucați de-o demență în care nici nu mai știu să numere,
Nici să respire.
Nu credeam să existe atâta nefericire.
Încât să iei foarfeca și să încerci
Să te îmbraci din afară înăuntru,
În oglinda lacului plin de pești cu aripi de zână.
Pe strada năpădită sepulcral,
Motanul toarce absent.

Stăm în genunchi, pe jos și rulăm tabacul. În toată clădirea miroase a cuișoare și a molii zburătăcite și venite parcă din mahalalele timpului direct în dulapurile noastre din lemn de alun nealtoit. Sunetul foii de tutun se întinde ca o sfoară subțire și multicoloră între primul ei țipăt și momentul de acum.

La etajul cinci al clădirii crește o pădure de eucalipți și camera centrală este plină de oglinzi. Oriunde te întorci nu ai cum să scapi. În unele te vezi diform, în altele te uiți să te asiguri că încă ești viu. O încăpere în care se simte mucegaiul proaspăt al viețuirii în memorie. O privire din toate unghiurile și mângâierea intermitentă a degetelor ei peste vene. Nu sunt vineții și nici nu au explodat cum rememora ea ca s-a întâmplat odată, acum foarte mulți ani, lângă un pat extensibil în care a respirat liniștită lângă moarte, fără ca nici măcar să știe.

Pernele pline de ciucuri pe la colțuri sunt răsfirate pe jos, alături de tipsiile cu dulcețuri, rodii uscate, nuci și rahat, șofran, nougat, curmale, ca și cum în blocul acela de beton am deschide un bazar din Orient. Am făcut anotimpul din noi tapet și l-am lipit cu saliva pe post de adeziv, în verde, pe unul dintre pereți. Apoi îl lingem șugubăț.

Nimeni nu îndrăznește încă să pomenească despre extincție, mai ales acum, când așteptăm primăvara, întinși pe canapeaua psihologului fictiv, cu ochelari rotunzi și rame negre. Și el nu ne vede și nici nu ne aude. Sporovăim unul cu celălalt tot ceea ce știm deja. Îmi vine să îi dau o palmă soarelui să apună mai repede, să terminăm ora, să scoatem banii și să ne închidem pandemici în congelatorul cu gheață. Nicio mandala colorată nu va putea șterge vreodată trecutul. Și adulții din noi nu există. Suntem copii pe dinafară, copii pe dinăuntru, în seara aceasta care naște cactuși.

Cum să ierți uraganele din surdină?! Cum să nu mai fii mic, pentru că în timp ce anii strâng tu dispari? Atunci când uneori te gândești să faci un efort să fugi pe roșu prin fața autobuzului. Numărul de înmatriculare ți se oprește pe piept și ești înapoi într-o seară de iarnă la o mănăstire și ai făcut febră, în focul mocnit, în care scurmi și scurmi sub tăciune, căutând ziua de mâine care e deja azi.

Raftul cu viniluri împerecheate pe genuri este piesa de rezistență a încăperii. Și dintr-un colț al ei, coboară din când în când câte o ploaie deasă, ca la ocean si curge peste șemineul improvizat în mijloc ca să ne încălzim. Lucrăm des cu termometrul cu mercur, într-o casă care se clatină la prima boare și care se inundă cu flori dulci de zarzăr. Am pus inima pe vârful unui băț și o trecem prin foc ca pe marshmallows. Miroase a sate de țigani în mijlocul pântecelui. Și îi purtăm acolo pe toți ce ne-au născut și apoi pe toți care ne-au ucis. Să nu ai timp de visare! Este atât de periculos! Ascultând muzica unui transgender în timpurile lui politically correct, treci cu degetele pe deasupra coapsei și dintr-odată am atins nemurirea.

Cine citește și nu înțelege, cine iubește și lasă și cine aude și vede, dar nu îi pasă. Psihologului!

De pe canapeaua verde, în colțul retras ce miroase acrișor a boabe de coriandru ne dăm seama că locuirea de la etajul cinci nu ne convine. Că suntem niște oameni, oarecare. Fără de puls, așteptări și iertare!

Puntea de lemn dintre două pricesne. Apoi puntea de piatră, peste care am pus tină să plantăm vlăstare dintr-un copac nemaivăzut. Sub punți niște scorburi, coborâte adânc tare, sub pământ, unde căutăm curioși stadiile descompunerii, înfășurați în frunze. Unde este capătul gândului? Al milisecundei? Limita de sus a lipsei de oxigen, limita de jos a umilinței?! De unde să pornim în căutare către capătul lumii pe care ne-am angajat să îl chibzuim după ce îl vom prăvăli din abstract. O perdea de păsări acoperă pământul, cu aripi exotic multicolore. Ciocurile lor ne poartă limbile, iluziile și dorințele, pe deasupra împărăției tuturor entităților zoomorfe ascunse în memoria lichidului nostru rahidian. Bulevardele țâșnesc repezit, pline de claxoane ascuțite or grave, printre care ne unduim noi, cu spiritul ieșit în afara cărnii. Trecutul ne-a învățat să dansăm întru acum, în pasodoble. Ne strecurăm emoția printre caroseriile mașinilor ruginite, cu grijă, fără să ne julim pielea. Comportamentul nostru arian ne inundă. Precum o serpentină ce ne străbate harta trupurilor. Avem un zbor pe deasupra, pe care îl executăm hedoniști, în lentoare, savurând fiecare constatare a supremației ființei noastre. Ceilalți. Gurile lor, deschise larg, cu dinții mari, ca de rechin, mirosind a ceai de lavandă, ne caută. Avem oarecum o rană deschisă, acolo unde se află ombilicul, de nu vrea nicicum să se vindece. Ne zbatem să respirăm în suflu de metale grele. Plasele de țânțari pe care le aruncă ei, în urma noastră, ni se agață de falange, dar scăpăm. Suntem încă liberi și superiori, în fuga de intențiile lor obscure. Nu se pricep la capcane. Și am reușit să ne salvăm pentru că în loc de tâmple avem două cufere, poleite cu bronz. Sunt pline de secvențe în care am tăiat din noi bucăți pentru vindecarea lor și ne-am estompat câte puțin, între toate aceste transplanturi. Puntea de lemn scârțâie. Glasurile duhovnicilor se înalță cu o rachetă spațială în prima gaură de vierme, ca să hrănească marele cosmos. Pragurile lăcașurilor de cult tremură gârbovite de urma lăsată de genunchii celor prea plini de rugă. Puritani căutători de aurore boreale. Mâinile lor împreunate îți vine să le cuprinzi și să le săruți, prin fumul arselor lumânări din ceasul de taină. Să continui astfel să vindeci sau să te vindeci, în căutarea extravagantei bogății de la capătul lumii. Apoi puntea de piatră, de se tot sfarmă și crește la loc în noi, și vlăstarii ce s-au transformat în violoncele cu corzi de ceară-lumină, pe care ne dezmierdăm degetele cu muzică atunci când orașul se stinge voios în surdină. O clipă de neatenție! Cu borna zdrobită de lângă tine pe care scrie “mult nu mai este”. Căci nu trebuie să ajungi la un capăt, ce nu are oricum un capăt și nici capătul capătului nu se sfârșește și astfel până departe mult mai este. Ascunde-te mai bine în spatele sternului. Unde generații de-a rândul ți-au împletit o oglindă. Și ei ne-ar spune: capătul e aici!!! Între cele două pricesne, sub păsările cu cioc lung și subțire, pe străzile vertebrate de animale sălbatice, în simulacrul de oameni, în goana și fricile și dezastrele neamului, în iubire, în izbăvire, în zi și în noapte, în întrebări, cât mai multe, mai dese, mai ample. Capătul e aici, într-un început din spatele unui os. Hai! Ia-mă de mână, să urcăm treptele, să rupem chingile, să trecem punțile, să ne golim gândurile, să uităm, să ne amintim, să facem, să desfacem, să inspirăm, și să adormim împreună, sus, la etaj, în capătul lumii!

Doi nori, ca niște cascadori debusolați prin sertarele vintrelor! Lumești și umplute cu plasmă. Coase-acolo niște aripi, în sunet greu, penaj metalic! Doi nori fără intersecții, în terestre putrefacții. Gri, cețoase și funeste. Din care-ar vrea să picure cerul și să se scurgă sporadic pe conturul unor buze cărnoase de femelă lynx. Doi nori, viețuitori în praf mărunt, pe-un portativ minor răsfrânt, amestecat mojic cu miez de nucă-n sârg zdrobit. Sunt norii unei alte toamne, disecate până la atomi. Au corzi elastice de chihlimbar și niște verigi ancorate mult prea bine sub pământ. Și, în adâncul lor nucleu, cresc, onduleu, pe coroana copacilor gestanți cu vată de zahăr. Nu mai avem nicio energie, care să se transfere din degetul meu în degetul tău și invers atunci când le coborâm pe amândouă în cele mai silențioase eprubete. Experimentul neliniștilor în lumile adverse, unde norii nu știu niciodată să plouă sau să plângă. Există o fereastră imensă prin care te uiți la ei și un scrin vechi în fața ei pe care mă frămânți aluat. Ai să mă coci ca pe-un cozonac, în cuptorul cu corn, până îmi vei descompune fiecare celulă și fumul va ajunge sus, în ochiul închis al celor doi nori și apoi în ochiul deschis și se vor ustura și tare-nfricoșa de-aceste peregrinări cu susul în jos și de-a josul în sus, în viclenele noastre scindări, care niciodată nu-s!

Există un anotimp de aur al strugurilor, al intervenției de forță majoră sub inspirație dionisiacă, al accidentelor și resuscitărilor. Și un altul în care l-am cunoscut pe talentatul domn Ripley. Un anotimp în care priveam în naivitate intențiile oamenilor și un altul în care am intrat în carceră, undeva prin niște țărmuri pierdute, lângă Sevastopol. Eram foarte departe. Orbitam în jurul unei planete nelocuite, în mintea mea, cea descreierată, pe care mă chinuiam să o înțeleg. Era o iarnă profundă, drumurile mocirloase. Mașinile înaintau greu, era frig și orizontul tapetat cu niște apusuri sângerii. Îmi amintesc foarte clar cum am încurcat nucii cu cireșii. Cum căutam niște variante mai puțin complicate de epifanii, cum mi-am tras în viteză prima rochie albastră din dulap și apoi am plecat. Am socotit că sacul a ajuns la fund. O frică hulpavă și neîntemeiată mă privea de după zid. Aveam în brațe o carte pentru copii. Îmi vandusei cerceii și mi-ai strecurat între foi numărul de telefon al acelui străin. Era un anotimp în care, pe cer, se prăvăleau comete, meteoriți, galaxii. Era o lumină constantă, chiar și noaptea, și ochii ne erau obosiți. Ne aciuam în mica bucătărie cu vulpi la câte un pahar de vin roșu. Ascultam mult jazz și ne prefăceam că știm dansa flamenco. Și ne prindea dimineața, înghesuiți, în niște replici terne, de oameni plictisiți. Urma să apară Ripley și să vin să îți povestesc despre el. Cum era un viclean, fără de caracter, un mișel. Și cum l-am omorât într-un vis, spânzurându-l de grindă. Apoi am făcut autostopul. Înspre Sevastopol. M-am gândit că acolo nu mă va găsi nimeni, or cel puțin nu în viață. Că o să pot locui într-un far, cu fața la mare și spatele la Dumnezeu. Și că îmi voi construi niște lumi, ca niște paranteze, în casele mele burgheze, învelite în fantasme ponosite și superficial măsluite. M-ai învățat să fug și m-ai învățat să scap! Să nu îmi asum nimic din ce știam despre mine. Trebuia să îmi fie frig. Trebuia să locuiesc în ceață, să pot mai apoi cumva evada din carcasa posibil compromisă. Nu ieșeam aproape deloc din casă. Cineva îmi lăsa plasele de cumpărături, jos, pe prag. Coboram în viteză scările farului și le căram înapoi cu o bucurie de nedescris. Cumpăram de fiecare dată unt, cafea, trei brioșe, două cărți, un vin și o sticluță de douăzeci mililitri cu parfum. Era necesarul meu de supraviețuire, undeva, în exil. Pescărușii țipau și se roteau în dans macabru deasupra valurilor. Îi priveam cu insistență de sus. Cu câtă atenție își urmăreau prada și cu câtă precizie o prindeau. Mai văzusem undeva scena asta. Eu însămi fusesem în ciocul unuia și îmi mâncase o parte din ficat. Nopțile erau tot luminoase la Sevastopol. Mi se făcea dor tare de cum îmi povesteai de măslini, de golfurile în care făceai baie gol, de buchetul Chablis. Trăiam uneori niște mici spovedanii, prin intermediul telefonului, râdeam zgomotos și te numeam Spacey. Există un anotimp de aur al strugurilor atunci când se pornesc focurile prin vii. Iar eu plecasem în niște pământuri reci, fără de plăceri, de oameni grozavi și fără poezii. Se mai întâmpla să vină la far câțiva vizitatori rătăciți, surprinși de îndrăzneala mea de a îl locui. Îi așezam la masă și îi serveam din cochetele porțelanuri, din paharele de cristal, îi culcam în așternuturile albe de Damasc după ce le strecuram în taină un somnifer. Noaptea mă duceam în încăperea lor și rămâneam pe jos, lângă pat. Îmi aminteau mereu de extincțiile de acasă, de toate războaiele din cer…de cele de pe palier, de copilăria cu miros de icter, de mâinile lui mirosind puternic a săpun, de amfiteatrul plin, de bocancii cu ținte de fier, de țuica fiartă de la numărul 10, de o moarte, de câteva aventuri deșarte, de-o tipografie părăsită, de orașul natal și de carte. Când cu zilele ninge troiene, îți scriu și aștept să îmi spui, că sunt pregătită să mă întorc. Răspunsul e surd, puțin și imun. Simt că nu mai am loc în nicio variantă de anotimp. Nici în cel al stafidelor sau al hegemoniilor lipsite de sens, nici în cel în care se împrăștie pe străzi insecticid, sau în cel plin de melancolii; nici în cel în care nu se mai prăbușesc stele, sau în cel în care Ripley încă trăiește. Și mi-ai trimis o cutie de carton la far, goală înăuntru și inscripționată cu un calendar, să mă întorc în ea, de fiecare dată când simt c-apasă iarna grea sau că vreau rezilient să îți rumeg lecția. Farul nu are obloane, drept urmare nici întuneric. Sirenele de pe plajă se zgâiesc la mine mereu. Sunt grele iernile din Sevastopol. Într-un șemineu colorat dintr-un foarte departe, cineva arde tăciuni și mă caută sub o piatră. Acum mă fac scrum!

Avem tot timpul din lume, în dimineți cu ceață, înfrigurate și demente, în umbrarele caselor noastre frumoase, acolo unde am ascuns niște hortensii uscate și unde l-am înhumat pe Ptolemeu. În încăperile lor înalte și pline de lumină. Acolo unde avem fiecare câte un altar, așa cum am fost învățați. Iconostasele sunt complicate. Unul grav, puțin întunecat, cu munți de manuscrise arse, cu sfinți subțiri, necunoscuți, cu o tăcută plecăciune dintr-o oarecare spășire bizantină și cu niște butași de vie chivernisiți pe la rama icoanelor; altul dezordonat, din piatră și lemn, nefiresc, cu un Christ dărâmat și uitat pe cruce, cu untdelemn curgând stropi peste un mănunchi de busuioc proaspăt și sufletul lui Iov, îmbrăcat într-o cămașă neagră de noapte, mirosind a mosc. Casele noastre sunt în oglindă, pe-o coastă abruptă-n iz de-osândă. Le folosim pentru a adormi în dormitoarele labirint, în baldachine concave ca să visăm cât mai bine cum alergăm undeva, printre aștri. Într-un cosmos albastru și plastic, pe care îl folosim în loc de acoperiș. Și există un abur care tranzitează holurile și se îmbracă în hainele noastre și ne scârțâie scările, podelele, țâțânii ușilor. Și pentru că avem tot timpul din lume, ne oprim uneori la fereastră pentru-o rugăciune. Și eu îmi fac cruce cu degetele de la mâna dreaptă, iar tu cu degetele de la mâna stângă. Ne amestecăm limitatele replici în buza unui amor clandestin. Atunci când peste drum înseamnă departe. Habar n-avem să ridicăm vreo rugă spre cer. Altarele noastre sunt false. Ne închinăm unei versiuni de eter, în care am învățat să conviețuim organic, într-o variație de sublim. Prin coșurile caselor noastre se ridică un fum de smirnă. Blagoslovim clipele și măruntaiele unei istorii scelerate și exasperante în crăpături de vitralii. Fabulăm de multe ori, puțin câte puțin, pe aleile noastre diagonale. Avem tot timpul din lume, întârziind pe covoare persane, din niște încăperi apostrof. Să chibzuim la necuvinte, la acțiunile noastre neinteligibile. De unde am apărut și unde ne ducem, pe unde îndrăznim să hoinărim, ce e tangibil, ce e senil și ce forțe obscure ne traversează deplin! Nu ne vom vizita niciodată. Vom rămâne în spatele unor perdele, cu mințile praștie, în rugăciunile noastre nefaste. Am exersat cum să facem amor, într-un colț imaginar de coridor, sub candela ostentativ aprinsă. Dumnezeii noștri sunt inegali. Sulfuroși și plini de spini. Blânzi sau atroce, calzi sau saturnini. Ne urmărim mântuirile la miez de noapte, având pe limbă o boabă de venin. Cum să ne rugăm să ne știm mai aproape! De aștri, de ceruri, de Dumnezeu, de noi, de minuni?!

Avem tot timpul din lume. În dimineți calde dintr-o vară indiană!  Pe prispele caselor noastre miraculoase, unde ne fugărim prin altare să ne vânăm reciproc norii. Și atunci când renunțăm la a mai fi agorafobi, ieșim și nimeni nu ne bănuiește pe stradă că noi am umbla cu sufletul păsări, cu pete-n strugure tanin, îmbrăcați în cele mai fine mătăsuri!

S-a pornit instant un vânt puternic care împinge, parcă, intr-o roabă ramolită, toți norii. Îi scârțâie roțile neunse, undeva la împletirile orizontului, ca o măcinare letargică de boabe, între pietrele de moară. Duplicatul unor acrobați meșteșugiți îi răsucesc fuior între degete și apoi îi frământă între palme, apoi îi cos în buzunarul costumelor, drept petice colectoare, pe dinăuntru. Niște suflete în care cresc spice aurii de grâu, potente, încărcate și revărsate! Și ale lor trupuri apetisante de pe țărmul acestei mări uriașe, deasupra căreia se cască un cer plin de lapis lazuli. Așteaptă cu toții, seculari și încremeniți, o corabie, construită din lemn roșiatic și ușor, de cedru, parfumată-n miere adusă tocmai din Sumatra, cu mateloți viguroși și trei punți deschise spre nicăieri. Îndesată cu mirodenii venite de foarte departe, dincolo de-Orient. În cuferele stacojii, din răchită împletite, sunt așezate în straturi dezordonate pulbere de cardamom, șofran și tămâie! Lemnul corabiei este gros, șlefuit de timp și de infinite generații de tâmplari, extrem de fin la atingerea dintre minte și palpabil. În vârful catargului odihnește un Phoenix cu 3 capete: de corb, papagal și porumbel. Penajul lui cel pestriț, cusut cu ceară dedalică și încrustații de argint ține loc de far pe corabie în loc de far pe pământ! Îl mai auzi uneori cum țipă exotic și stins! Și ei așteaptă cuminți ancorarea, cu venele străvezii, cu buchisiri de cuvinte încrucișate și nenumărate nevralgii, între toate țărmurile cele aspre. Și deasupra lor o ploaie puternică se stârni și întinderea mărilor s-a umflat volbură. Au urcat cuminți, doi câte doi, așezați apoi regulamentar în drepturile hublourilor pavoazate-n vitralii. Mărunți se vedeau prin ele, ca niște exponate stafidite de viață, cu picioarele goale, bătute-n piloni în osatura vasului. Și a plouat zile, nopți, ani și răstimpuri. Și-n tertipurile minții lor de visători aspirau încă la vreo rătăcită zdreanță de pământ! Și-apoi a stat! A bătut precum o eternitate la porți, cu niște trimiși soli receptacul! S-a oprit! Și dintr-o dată nu a mai rămas urmă de apă. Focul celest va fi fost deja mocnit! Corabia hălăduiește acum pe vârful unui munte singuratic. A rămas fără cârmă, fără de Phoenicși si fără de marea baltă! Corabie de lemn azi! Mâine corabie dură de piatră pregătită de daltă! Căci au fost mici, proști și nătângi și acum vor imediat, înapoi la apă! 

A fost cel mai frumos septembrie. Apoi cel mai frumos octombrie. Până nu! Căci a plesnit din cingătoarea strânsă tare pe brâu pe limba molatecă a șarpelui exotic. Acum mulți ani, într-o amplă procesiune stradală, s-au răsturnat niște tristeți, care au umplut casele, gurile și urechile câtorva oameni în flori alb-pufoase de bumbac. Se croiau niște rătăciri despre care se spunea că cineva le va răscumpăra cândva cu bani grei. Cei ce fuseseră posedați de virusul respectiv se simțeau ca și cum cineva le-ar drena constant ființa până ar deveni niște vapori umezi și apoi ar dispărea. Nu a funcționat niciun tratament medicamentos, nicio abstinență, nicio inițiere. Era o holeră a inimilor, dar nimic de-a face cu stopul cardiac. Și de atunci nimic nu a mai fost la fel. Le-a crescut undeva, deasupra plămânilor, un copac stufos cu poamele veșnic în pârgă și aveau clei între oase. Se căutau unii pe alții și își marcau casele cu însemnele plăgii ca sa se poată recunoaște între ei. Au trecut ani de atunci. Unii își mai amintesc poate de invazia aceea de singurătăți care i-a expulzat pe rând din propria carne, mai zăbovesc și acum prin ceruri indigo. Tensiunile s-au scuturat sistematic. Unii nu mai sunt. Alții au plecat în alte născociri. Și câțiva au urcat pe un deal. Și-au întins covorașul pentru ruga de la geamie sub umbra unor eucalipți. Au rupt bucăți de pâine rumen coaptă în cuptor și le-au înmuiat în farfurii colorate cu ulei de măsline. Degetele murdare le duceau la gură în căutarea unui ecou lubric de la facerea lumii. Dealul avea aripi și niște cutii cu lacăt în care erau închiși norii. Avea vraci matusalemici cu piele de bronz și ochi de corten și vindecarea lor se închina smarald către răsărit. Dealul avea și o inimă, ascunsă îndărătnic sub pământ. Suna ca și clopotul greu și ruginit al unei blestemate mănăstiri hispanice din secolul XVIII. Cărările ce duceau la ea erau vegheate de trunchiuri clepsidră și pe alocuri de violentate cariatide cu smalțul sărit. Dormeam în hrubele de andezit, încolăciți precum moluștele, pe tulpini și frunze de leandri. Am visat acolo, sus, în dealul neștiut un cutremur peste noapte. Și apoi apa! A urmat un tsunami vulgar și izgonirea din Rai! Avem acum niște cratere între stern și faringe și cleiul dintre oase s-a întors betejit. Adami și Eve răstigniți de-a lungul coloanelor noastre vertebrale și un Iuda claustrofobic la zenit! Acum mulți ani, într-o amplă procesiune stradală, s-au răsturnat niște tristeți, care au umplut casele, gurile și urechile câtorva oameni în flori alb-pufoase de bumbac. Unii au rămas să mestece, jos de tot, între putreziți!

Azi suntem niște maiko. Ne întâlnim întâmplător cu versiunile noastre din trecut la un semafor. Sunt vaporoase, au o coafură excentrică și inima sănătoasă! Gândim scurt: avem nevoie de oameni cu care să ascultăm muzică. Cu care să ne așezăm, jos pe podea, dezbrăcați, fără să ne fie frig or rușine. De oameni cu care să privim cum se mișcă perdelele cu vulpi în seri lipsite de tihnă. S-a pornit din senin o ploaie puternică! S-au umplut paharele de pe mese cu câteva disperări, din fiecare incăpere care se scufundă; și rămânem astfel de pază pentru niște umbre lumină. Ne plimbăm palmele pe deasupra luciului apei și apoi ne afundăm. Un miros puternic de pepene galben dintr-o oarecare reprezentație acrobatică ne bolborosește în nări. În camera din mijloc creștem un ciclop pe care îl cheamă Baltazar! Ne sfătuim cu el de fiecare dată atunci când vrem să coborâm punțile. Mântuirea lui vine cu o miasmă tare de fier. Ne păstrăm hărțile pe limba lui puturoasă și la subrațul lui toate nedumeririle. Unde duc azi înserările din drumurile lor arcuite eliptic pe dublu sens? De ce nu putem respira îngropați sub pământ? De ce nu avem creierul prins la diafragmă? Iar în spatele genuchiului ținem toate rateurile. Când trimitem ciclopul la culcare eu te cert! Pentru excrescențele lingușitoare pe care ți le trag din lăuntru și le strâng pe mosor! În cumpăna crestată cu briciul, desfășurată între bordeiele pline de paie și conacele boierești am dat foc la miriștile extatice și am vrut să frământ timpul, ca pe un aluat, să îl intind undeva între tine și noi! Avem nevoie de oameni cu care să ne agățăm de cer, prin cabluri lungi și groase, rotite bine pe încheieturi. Să fim dezveliți de toate cojile unei eventuale realități absurde. Nimic nu este întâmplător în timp ce totul rezidă dintr-o organică întâmplare. De la euglena verde, la Prometeu, la Renaștere, la Revolutia Industrială… până la noi! Nu vă bulbucați ochii după sensuri. Ele sunt pentru că suntem suficient de vicleni să găsim niște modele repetitive în tot haosul existenței. Azi suntem niște omizi târzii cu viețile-n rapel! Sălbăticiuni ce suntem cu o viață emoțională precară. Eu te râvnesc pe tine, tu pe mine, în dans tribal. Oamenilor le este un dor bolnav de oameni în canibalismul acesta obosit și alienat! Am adormit, fără să vrem, ca să uităm. Ni se vedea pielea puțin, pe sub țol. M-am speriat căci vei fi aflat deja despre noi și vei tăcea mâlc! Baltazar îmi spune să nu îmi fie teamă! Va șterge derapajul cu bureții lui îmbibați în oțet! Izbăvitorul și dumnezeul meu! Și-apoi merge din nou să ne facă rost de oameni! Alții! Sau poate că tot noi!

Îmbracă-mă în cea mai frumoasă rochie verde-albastră pe care crezi că o am ascunsă în decrepitul șifonier, cel plin de mici și putrezite termite; pune-mi pe buze ruj roș și lasă-mă lângă râu. În cealaltă viață orașul va avea același gust de miere alună. Prin crevasele lui va urca o lumină caldă cu miros de conifere uscate. Castanele cele țepoase azi și deja expirate mâine. E un fel de august prelungit înspre toamnă cum parcă niciodată n-a fost. În lumile lui Eol ne tăiem brazde mocirloase prin grădina plină de lighioane. Fiecare descompunere este enervant de colorată. Pigmenții sunt denși. Avem câte un cui bine împlântat în tâmplă, de care stă prins un zmeu. Suntem iscusiți în a ne lucra temeinic propriile aripi. Să ne ducem de-a rostogolul, grei, într-un decolteu de femeie coaptă. Cadoul de azi, ispititor și întins pe tipsia înmugurită-n colți de argint, ne amintește de mure și de o călătorie de taină în pădure. Mov. Roșu. Negru. Dulce! Deschide larg porțile dintre cele două lumi. Nu suntem încă sătui. Cum arată oare omonimii noștri? Identici cu noi. Dar dincolo tu ești eu și eu sunt tu. Am așteptat degeaba revelionul toamnei la doisprezece noaptea. Ea nu mai vine. Ea a plecat. Arunc-o în șemineu, ca pe o așchie gata de combustie sau ca pe o proastă inspirație de care vrei să te lepezi. Golește-o iute de orice vâlvătaie! Căci și-a făcut mici ascunzători în care fuge din ce în ce mai des. Măruntă și nechibzuită. Crede că acolo nu o vede timpul. Nu o găsiți nici voi. În care dintre lumi curge râul? Acum stă pitită într-o bucătărie cu lumină difuză și te strânge în pumni. Iubește pe rând, prin geamul deschis, sub mansardă. O structură uriașă din fier ruginit se ridică din țărână. Are prinse de ea niște șopârle cu piele rece, câțiva nori și două trompete. Și crește! Neîncetată și vie! Urlă și duhnește a lut proaspăt! Fură niște lumânări și vine înaintea-ți să îți lumineze drumul. Astăzi porți cu tine o tristețe desăvârșită, cu puțin iz de cărbune. Scârțâie dușumeaua. Pasul tău apăsat și tembel. Nu mai încapi în propriile încălțări și ai tapetat nervos camera cu lemn de santal. Sau de mesteacăn?! Oare?! Mi-e indiferent! Revers! E atât de mult zgomot. Mi-am astupat urechile! M-am rătăcit și nu știu cum să te mai port. Te agăț și pe tine în cuiul din tâmplă și ne rezemăm de un mal. Natură moartă. Cineva ne urmărește, ca un soi de ilicit dezastru. În cealaltă viață orașul va avea același gust de miere alună. Din șifonierul decrepit și plin de termite ne vom trezi din nou și din nou, pe fundalul unor dimineți onaniste și mucegăite, când îl luăm la rost, disperați și agnostici, pe cel ce credem că ar putea fi poate însuși Dumnezeu.