fire, walk with me!

Sa parasim lumea aceasta vehementi si aprinsi precum fachirii, cei umbland surazatori pe taciuni!

Alexandra! Tie iti lipseste curajul!

Intotdeauna mi-am imaginat ca in apropierea sfarsitului ne este dat sa traim mai mult. Cu simturile exacerbate. Gatuiti, nervosi, neatenti sau mult prea atenti. Pulsand. Nelinistiti. Deloc obedienti. Neconformi. Zanateci. Cu sufletele atarnand in afara carnii. Ca niste irisi in floare. Mov. De fapt, toata viata noastra gonim dupa o anume stare. Daca suntem intrebati, nu o putem defini. Dar putem spune cu siguranta ca o avem atunci cand stropim funia cu benzina si dam foc fitilului. Si in explozia aceea ne regasim arsi, piele pe piele, contopiti. Aceiasi Adami si aceleasi Eve. Senini, alungati, fricosi, molfaindu-ne intre dinti, invingatori in caderile noastre din prea inalt. Raman agatata pe un perete. In chingi si umbre. In cele doua lumi ce se izbesc una de alta. Cu violoncelul meu fara de coarde, cu genunchi dezveliti si niste constelatii stinse si amare.

Alexandra! De ce scrii atat de intunecat?!

 Dar cum altfel?! De ce nu vede oare nimeni ca in intunericul acesta este atat de multa lumina?! Ca pe un platou nocturn de filmari, peste care vegheaza o luna mare si plina. Personajele mele nu se ascund. Personajele mele au viata. Sunt ca o centrifuga cladita din emotie. Sunt niste Sisifi blanzi si rabdatori. Personajele mele ma invata ce este iubirea, ura, foamea, inecul, spaima, nebunia, candoarea. Ele umbla cu sabii in maini si in launtrul lor cu fluturi.

Alexandra crede ca e imposibil sa traiesti autentic pana nu mori macar o data. Si apoi mai vrei. Este cea mai puternica dependenta. O subjugare benevola intru cautarea marelui EU. Acela de care fugim constant, dar care este intaiul si poate singurul nostru amic de palavre. Suntem suma tuturor alter ego-urilor noastre. Sa nu ne fie rusine sa jonglam intre Pegas si vierme. Viata nu e o simpla sarada. Vrem sa scoatem la mezat toate lucrurile noastre de pret. Si in acelasi timp vrem sa nu saracim. Spre niciodata.

Alexandrei, pana de curand, i-a fost foarte frica de moarte. Inca de mica, dupa moartea bunicii ei, isi verifica venele in fata oglinzii, si pulsul. Alexandrei ii era teama ca nu va trai cu adevarat niciodata. Pana acum. Teama s-a dus. Si ea se imbraca in traire. Se lasa devorata si patrunsa. Dezinhibata si aventuriera. Ca o sticla de vin cand ii pocnesti dopul de pluta. Cam asa suna liber, trairea. O nota scurta, intensa, aromata. Si atunci iti scoti demonul cel latent la plimbare. Animalul tau de companie. Inteligent si malitios. Oglinda. Te trezesti brusc, doar atunci cand esti in contratimp cu insusi timpul. Atunci cand focul ucide cu foc!

Alexandra, nu sta departe de scantei! Hai, curaj, vino mai aproape!

exotisme

Baldachinul cu matasuri si narghileaua cu gust de Orient. Oamenii-Umbra impletesc cosuri de rachita in timp ce fredoneaza un cantec de lebada. O seara tardiva cu parfum de tuberoze. Mainile lor legate cu sfoara, inlantuite unele de celelalte. Maini ranite si imbatranite. Cicatrizate de la deschiderea repetata a Marilor Porti si de la atatea lupte. Timpul se opreste in loc si lumea dispare. Pielea toata se infioara. Vantul de la est, taios, umed, cu alaiul lui de povesti cu talc. Si malul fluviului, cand ne scaldam printre lumanarile purtate cu ruga, de curenti. Iasomie revarsata prin ferestrele lipsa si caramizile spulberate. Ne-am oprit din intrebarile retorice si pulsatia noastra inodora se ghemuieste sub umbra eucaliptilor. Cat vom mai putea trai asa?! Vaslim in luntrea personala cu atata sarg. Uneori ne petrecem. Unul pe langa celalalt. Semnalizam tacut, sub privirile Oamenilor-Umbra. Si ne vedem de drum. Duhorile noastre tainice raman in urma. Se impletesc si despletesc, desfranatele. Caci nu avem voie sa dam drumul gandurilor. Shhh! Taci! Sa auzim cum se storc fructele zemoase. Cum se rostogolesc nelinistile pe la trecatori. Cum pe un alt continent se culege via. Mai ramai putin, pe varful limbii. Sa ne razvratim biblic si sa vrem o a doua nastere. Noi, niste Icari franti si umili. Ne trosnesc oasele sub cautarile Oamenilor-Umbra, in tot exoticul acesta cu tresariri de mahala. Sa tragem peste noi panza de pe baldachin si sa rasturnam narghileaua cu parfum de smirna. Nu mai vrem sa stim nimic nici despre Oamenii-Umbra. Nici despre azi. Sau despre maine…

masochisme

Renunt la jucaria preferata. O las pe o etajera, intr-o mansarda, plina de fotografii.
Ma priveste din ochii ei verzi, goi, sticlosi, cu manie. O simt. Caci mania e a mea. E crescuta acolo. Papusa de carpa. Rastignita intr-o lume fara de lume. A pierdut pariul. A ars patul, au ars boltile grele din lemn. S-au batut corp la corp in fumul acela inecacios pana au ramas sleiti de putere. Nu mai aveau plamani si nici amprente. Papusa cea oarba. Si s-a asternut o liniste de mormant peste basmul despre zeul Pan. Cel blestemat la chip de fiara si la vanat de nimfe. Au terminat flagelul. Tacerile au ramas intr-o pendulare subreda. Podeaua scartaie. Si toti betivii lumii au venit la priveghi. Tabloul monocrom, din cui, sfasiat in dinti. Atat de multa foame de viata. Si atat de multa patima, fiinta navalnica. Papusa de carpa. Miroase tare a lemn de cedru. Intr-o alta viata am fi fost niste ludici parfumieri. In chimia noastra imperfecta. Jurnalul acesta de stare. Al omului din crepuscul. Renunt la jucaria preferata. O las pe o etajera, intr-o mansarda, plina de fotografii, intr-un Olimp salbatic, greu, funest si decazut.

aici. acum.

undefinedSuntem aici, doar ca nu stim intotdeauna unde suntem cu precizie. Uneori suntem plecati in livada de caisi, la finele zilei. Cu fructele parguite pe langa obraji. Parfumate, rotunde. Si noi in pantaloni scurti, cu genunchii zgariati. Zambim atat de tamp si suntem fericiti. Uneori suntem plecati in tara lui Alice si ne bem potiunile fermecate cu iepuri si palarieri nebuni. Altcandva, la poale de munti. In aer rece si rarefiat. Undeva unde este o liniste absoluta si unde m-ai pus sa escaladez daramaturi, moloz colturos si tije de fier ruginit. In picioarele goale. Si atat de goala de mine. Atat de rusinata de mine pentru toata umplerea aceea ce sta si acum sa dea pe afara. Alteori suntem in balonul cu aer cald. Eu amenint din inaltimi, ca imi voi scoate acul de par dintre bucle si voi intepa balonul. Si ne vom prabusi. Sunt convinsa ca amandoi vrem atat de mult sa cadem si sa ne reintalnim liberi, undeva, intre pamanturi. Intr-un teritoriu vascularizat si neutru. Sau pe tarmul marii. Acolo unde sfaramam scoici intre degete, unde ne imbracam doar in briza. Unde eu scriu si ma culc in crepuscul. Cand o cautam pe Andromeda. Unde suntem vii, elastici, impulsivi. Si atat de sarati si uzi. Cu marea prin vene. Suntem aici, unde nu am crezut ca vom fi vreodata. Prezenti si inca mult prea absenti pentru nebunia asta nefireasca. Speriati si deloc obedienti. Suntem aici. Si totusi inca nu stim unde suntem.

fotoliul galben

Ni s-a parut un joc fascinant in care sa ramanem doar noi, pentru un timp. Caci stiam ca doar pe acela il avem. Scurt, bolnavicios. Pentru ca am lasat ceasul desteptator la capul patului. Si il privim extatici, cum isi ruleaza secundele. Cum limbile ii ticaie, dezorientat si alert. Opreste-te! Zidarul din noi nu va mai fi niciodata la fel. Ramane murdar, pervertit, cleios, asudat, cu bidineaua in mana. Pregatit sa isi continue lucrarea. Din paie si lut. Dar nu o va termina niciodata. 

Am crescut astfel, fara sa vrem, un oras demential in noi. Am pus caramida, pe caramida. Avem cartiere asezate orizontal si vertical in fiecare sectiune a corpului nostru, strazi in loc de vene, fantani, magazine, intersectii. I-am udat gradinile si sincronizat semafoarele. Si noi suntem singurii lui locuitori. Am avut cumva nevoie de dezbracarea aceasta de piele, asemanatoare serpilor veninosi. Din plictis am inlaturat orice forma de viata de langa noi. Energia noastra din vopsea lavabila. Ne inlocuim la fiecare zugravire si ne daramam zid. Si ne reconstruim. Si speram ca la fiecare renovare sa fim mai inspirati si sa nu uitam sa asezam fotoliul cel galben langa fereastra. Fotoliul acela in care eu ma asez sa scriu. Acolo unde bate lumina mai buna. Unde poti prinde pe film alter-ego-urile noastre. Acelea mai flamande sau cele mai plapande. Unde ne merge condeiul, si limba, si ochii, si unde stim cel mai bine sa ne iubim. Unde declansatorul nu da rateuri. Unde timpul are rabdare. Unde nu exista urlet si spaime. Fotoliul pe care am gasit un limbaj comun, si unde fiecare coborare in noapte este de fapt o initiere simpla, de o zi. Asa ca fluturii. Efemeri, cu coastele rupte. Pardon. Aripile. Cele taiate sau mult prea uzate. Am fost candva cei mai buni zidari. Cu salopete marunte si murdare. Cu ochii priponiti in multa culoare. Si timpul cerseste timp, pe ceasul nostru desteptator de la capul patului, unde am inceput sa ii amestecam disperati orele ca sa ne intarziem, cat mai mult, sfarsirea.

satra

undefinedIntr-un alt timp, sub un soare dogoritor, sub cerul-cenusa mocnind, pe un camp larg deschis, ziua, in amiaza-mare, desculta, mi-am facut curaj si am fugit cu SATRA. Venisera in micul oras de provincie, colorati, zgomotosi, rasunatori, nebuni, exuberanti. Isi etalau salbele aurite, si palariile negre cu boruri uriase, si ochii bulbucati si verzi. Imi strangeam rochia sub genunchi, cu inima ravninda la copitele cailor lor. La drumurile lor din departe. La toate pamanturile pe care le trecusera si la toate povestile lor rapuse. Ramase fara de aer. La pielea lor tare, batatorita, arsa, mirosind a taciuni aprinsi. Camasile lor de un alb imaculat si mainile grele. Fustele largi si inflorate si parul lung cu parfum de tamaie. Si bicele lor plesnind. Caravana alegorica din inima stinsa. Electrozi. Bypass. Resuscitare. Hai, ghiceste-mi in podul palmei. Imbraca-ma in cuvinte si dezbraca-ma de mine. Scoate-ti braul si razbuna-te. Jos, peste pietre. Si danseaza. Canta-mi. Joaca-ma la tarot. In toate noptile de vara pe care le-am trecut, datorii, in caietul acela uzat, de sus, de la mansarda. Pumnul strans. Rezistenta. Suspinul. Corbii. Blestemul.
Intr-un alt timp, sub un soare dogoritor, sub cerul-cenusa mocnind, pe un camp larg deschis, ziua, in amiaza-mare, desculta, mi-am facut curaj si am fugit cu SATRA.

jocul de-a fericirea

undefinedJocul de-a fericirea in noaptea tuturor greselilor lumii. Apasa butonul. Opreste masinaria asta turbata in care ma pierd, si ma regasesc, si iar ma pierd. Nimic nu te pregateste pentru o astfel de fericire. Pana atunci. Caci intotdeauna exista un atunci. Un murdar si mult hulit punct terminus, la care duc toate zilele, toate noptile, toate apele, toate focurile, toate izbavirile si toate condamnarile. Si cel mai tare te sperie ca nu stii cum vei trai dupa. Daca vei mai avea toate oasele, daca va fi nevoie sa porti ochelari, aparat auditiv, tije metalice sau daca vei fi reusit sa strangi toate bucatile de suflet. Si nu vei stii nimic. Caci trairea ta este de fapt acum. Ampla, rotunda, usor zimtata pe alocuri si putin fierbinte la mijloc. Cu mai mult decat ai fi putut cere vreodata. Te pierdusei. Prada pestilor carnivori. Pana in intunericul acela in care fugeai de realitatea desfasurata ca o rola de hartie. Subtire, transparenta, atat de firava. Ai vrut doar sa uiti. Tot. Pentru o noapte. Noaptea tuturor greselilor lumii. Cu luna aceea mare, cu gura ei deschisa, frivola si amara. Nimic nu te pregateste pentru o astfel de fericire. Mirosul de brusturi proaspeti si de zapada, recent pravalita de pe munte, pe ritm de Rammstein. Alunecarea lui Alice in Tara Minunilor si povestea despre grota cea maiastra. Iar tu, femeie-osanda, nu stii ce sa faci, cand te-ai trezit, intre umbre, cu fericirea pe brate…

scurta visare

undefinedGradina de portocali. Frecam in palme florile si frunzele, si ne imbibam mainile in ulei parfumat, pana la coate. Si rontaiam coaja portocalelor. Era amintirea unei alte lumi. Unde stateam cu totii asezati la masa, afara; eram fericiti si radeam cu gura pana la urechi. Inmuiam painea proaspat coapta in ulei de masline si apusul ne incanta aspru pe la gene. Si iubeam atat de mult. Firul ierbii ne gadila molcom calcaiele si ne curgea marea valuri, valuri, in potire. Si noaptea ne gasea cocotati sus, pe acoperis, cantand rock si vorbind despre stele. Nu existau definitii intre noi, si nici absolute taceri. Nu faceam schimb de plasma ca sa supravietuim. Stiam doar ca suntem acolo. Bucati de carne si suflet. Triumfatori, la mijlocul vietii. Si atat de liberi. Era amintirea unei alte lumi. In care nu vorbeam in cuvinte, ci in priviri incarcate de talc. In care, de sete, in loc de apa, beam vin. Caci membrele noastre erau vita de vie, crescuta-n cenusa. Si oamenii erau fantastici. Si vietuiam unii in altii, ca in niste case-cochilii, pe care le purtam in spate, asemanatori melcilor. Si tu imi faceai disectia sub soare, ca si cum nu am fi avut niciodata un ieri sau un alt maine. Era amintirea unei alte lumi. La trezire.

natura secundara

undefinedOamenii mint. Si totusi nu exista o muzica mai frumoasa ca sunetul unei lumi care, timid, se trezeste la viata. Suntem lut viu, apos, mocirlos. Oamenii mint. In desertaciunea mea nestingherita eram sigura ca suntem taciuni aprinsi. Niste bulgari in lumina extatica. Oamenii mint. Fiintam in acelasi patern pana suntem descoperiti. Apoi inventam, naivi, un altul si iar un altul. Este atat de tarziu pentru ieri. Ca si cum am aprinde focul adamic in pesteri si ne-am incalzi la valtoarea lui, din nou si iar din nou. Oamenii mint. Cand in sfarsit am decis sa ma dezbrac de scoarta crescuta-mi tare-n trunchi. Si am tipat puternic, caci s-a rupt cu piele, cu oase, cu toate visele acelea maiastre. Camera goala, cu ale ei ecouri sparte. Acolo unde se termina trotuarul si unde incepe marea. Oamenii mint. Zgomotos. Cand sunt in cadere libera. Ca atunci cand te arunci pe spate, in gol, de la 10 metri si mizezi totul pe sansa. Mint, atunci cand plang, in coltul ochilor, frenetici si disperati de atata viata ce nu mai incape in ei. Leaganele dintr-o fotografie alb-negru si un ritm indecis al pendulului din subsol. Oamenii mint. Atunci cand secundele lor concave actioneaza in contra timp. Cand ciocnirile si exploziile sunt ridicole si iminente. Se scurge licoarea bahica pe degete, pe coaste, pe solduri. Caci nu contenim sa ne imbatam cu zenit. Ridicam mainile, in ruga, la unison. Noi, cei ce credem, alaturi de ei, cei ce nu cred. Oamenii mint. Din prea multa spaima. Caci am oprit toate motoarele lumii, si am fugit turbati din masini, si am gonit pe camp. Abandon. Hrana noastra este bulversanta. Intr-o lume cu scorburi si cu multe umbre. Locuind chirciti, in cochilii, si inghitind perle. Intotdeauna…oamenii mint.

accident in luna lui marte

undefinedTotul incepe atunci cand te urci in masina cu niste necunoscuti. Iti pare ca la toate intersectiile se face prea brusc rosu. Pasagerul din dreapta deschide geamul masinii si isi aprinde tacticos o tigara. Rotile gonesc cu 100km/h in intuneric. Auzi cat se poate de clar si de lucid scartaitul de frane. Apoi un zgomot puternic si mai apoi liniste. Iti asculti respiratia sacadata si nu stii cu siguranta daca sangele care s-a pornit sa iti alerge tumultuos prin vene e chiar al tau sau al altuia. Simti pe genunchi cioburi marunte, sparte dintr-un soi de parbriz ecran, pe care ruleaza fara intrerupere un film din anii ’70. Inca liniste. Nicio sirena. In jurul tau corpuri inerte, imponderabile, sustinute parca de niste franghii imaginare, intr-un mare vid. Intorci capul si ti se pare ca vezi iesind din portbagajul masinii un cortegiu de masti din ghips, pictate manual si cusute unele de celelalte. Acum te convingi ca ai murit si ca trecerea ta, prin Campiile Elize, este doar o alta tragedie a geniului de pe Avon, in timp ce bea un pahar de whiskey alaturi de colegul lui de breasla, Poe. Esti intr-un oras necunoscut pentru ca te urcasei cu niste straini in masina. Cu greu incerci sa ajungi cu mana la pasagerul din dreapta si sa ii iei pulsul. Te certi ca nu cunosti nicio metoda de prim ajutor. Nu stii daca inima ii mai bate corect sau daca nu si-a pierdut vederea in impact. Reusesti, intr-un final, sa ii prinzi, in inclestarea degetelor, maxilarul si incepi sa ii faci respiratie gura la gura. Nu mare ti-a fost mirarea cand ai simtit pe buzele lui, gustul tau. Iesea din el un fum toxic, ca si cum teava de la gazul de esapament ii intrase prin plamani si iesise brutal pe sub limba. Noaptea era atat de clara si lantul atat de lung, incat ai fost in stare sa mori, de cateva ori, pentru o gura de libertate, intr-un accident de masina cu autori necunoscuti.