the world, fuckin’ world


Uneori nu mai scriu. Mă opresc. Uneori trebuie să fie liniște, pentru că niciodată nu este. E ca atunci când metastaza ajungem încet, încet la oase. Nu îți mai amintești corect ultimii ani. Știi în schimb că ai greșit mult, sau poate că nu. Am fost și puțin fericiți, în niște recalibrări temporalo-spațiale. Nu mai vreau să scriu. Am început o carte despre viață mea din cealalată dimensiune, unde eu, cu cealaltă Alexandra, ne facem de cap, unde lumea e întoarsă cu fundul în sus și apusul e răsărit și răsăritul e apus. Unde ne-am intoxicat cu metale grele și am fumat pasiv, și unde am înlocuit cafeaua cu vinul, dimineață la primele ore năstrușnice și zburdalnice. Nu suntem în stare de nimic. Suntem doar scheleți preaplini de multe neputințe. Efemeri, căci așa știm noi cel mai bine să fim….efemeri. Acolo înghițim lumi ca pe săbii, acolo avem curaj, acolo nu există sfârșit și nu mai există tristețe. Acolo locuim într-o casă cu pereți din piatră de râu și bate de multe ori vântul, sau am o braserie deschisă pe malul mării. Acolo suntem tot ce am vrut noi să fim și nu am putut. Ticăitul perfuziei și mâinile tremurând. Drogurile intră lent în sânge ca în noaptea aceea la poale de munți, când cerul s-a căscat larg, în cortină, peste noi și cristalele de gheață se contopeau uriașe, în furibundul joc de puzzle. Azi nu mai suntem, decât sub niște note livrești, ne-am îmbrăcat din nou în hainele prezentului, jucând cele mai bune roluri ale noastre. Nu am învățat nimic. Mintea mea e cusută cu sârmă ghimpată și Dedal și-a făcut în ea labirint. Strigăt de lebădă mută. Eroii nescriși, dintr-o carte fără sens, ce moare înainte să vadă lumina tiparului, căci totul e plin de moarte și pentru că nu ne-am născut în Asia, încât să ne bucurăm din plin de extincție, suntem doar niște simpli damnați. Îmi lipsești. Îmi lipsesc. Nu mai spuneți basme copiilor, e complet inutil. Lumea nu este o mirare. Uneori doar doare…

zodia vărsătorului

Străzile miros uneori a marțipan și a primăvară în ianuarie. Locuiesc într-un loc magic. Pe o terasă îmbrăcată în lumină. Scârțâie lemnul sub apăsare. Tocmai m-am aruncat în gol 100 m, fără parașută. Și râurile au început să curgă în vâltoare-nspre matcă. Pare că ninge în subterfugiile minții noastre. Se așază troiene, spulberate de sare. Din cunoscuți ne-am transformat în niște necunoscuți cu pălării hilare și fistichii, servind visuri pe pâine la micul dejun. Nu mai știu nimic de tine. Mă întreb, dacă sub toată zăpada aceasta, tu mai știi să respiri. Dacă mai iei somnifere sau dacă mai ai vreo memorie despre ce am ascuns în sertarul de sub pat. Epidemia asta încă e în noi. Nu ne vom vindeca niciodată de ea. Sunt convinsă că doar o amorțim, ca pe-o iluzie, în alcool și multă nepăsare. Am intrat în Zodia Vărsătorului. Algoritmul celest și sezonier mă găsește întinsă pe jos, cu ochii spre stele. Nici nu mai contează frigul, sau primăvara, sau anii ce trec șturlubatici, spre nicăieri. Lângă mine, o pereche de mănuși mărimea L, o butelie de vin, o daltă pentru sculptat în ghips, un telefon vechi cu butoane, un caiet cu scenarii și un sac de dormit. Locuiesc într-un loc magic. Pe o terasă îmbrăcată în lumină. Ținem aici petreceri cu oameni invizibili, purtăm filosofii prin pahare și dialoguri exhaustive, în cea mai tăcută tăcere, precum niște adevărați ventriloci. Nu avem altă șansă. Mecanismul nostru de funcționare este echivalentul a doi cilindri, pierduți definitiv într-un perpetuum mobile, în trasee alternative ce nu se pot intersecta niciodată. Și totuși, noi știm, că sub pat, în sertar, am făcut cumva… și am sărit de pe șine…

toxic

Femeia nud. Femeia năvalnică. Dezgolită de suflet, învelită în piele. Femeia claustrată. Carcera miroase a puf de papadie primăvăratică. Femeia – urlet din cărbunii maestrului Chirnoagă. Frecvența gândurilor ei măsurate cu Duga Radar, într-un Cernobîl extrem de charismatic. Femeia hienă. În colțul sufrageriei. Hăituită până la leșin.

Vremelnică asfixiere a sinelui. Domino în toate măștile lumii. Femeia care se coase și se descoase. Femeia sămânță. Femeia călău. Femeia ce curge și ce se scurge, pe mădularele omului. Femeie foc si femeie aripa. Frântă în lanțuri, bucată cu bucată. Se înghite și se adulmecă precum Prometeu în ciocul de vultur. Femeia mit. Femeia nevertebrată. Femeia amazoană. Femeia – nălucă. Femeia otravă. Femeia răstignită în piatră. O oarecare Ana a lui Manole, sublimă și formidabilă, existentă câtuși de puțin în inexistența ei absolută. Zeiță damnată. Fără de aer, prin furtunul nevăzut, conectată la gaze. Femeia care se vrea salvată. Femeia fără de moarte. Femeia plină de copci. În epidermă, în nervuri, în mușchiul gambei. Femeia Phoenix. Plesnind din aripi văzduhul. Femeia necurată. Femeia reală. Alegorică și imaculată…. în toată astă mascaradă intoxicată.

metafora

Stativul cu perfuzii se zgâlțâia deranjant pe hol. Un crepuscul senil pătrundea prin fereastră pe jumătate deschisă. Era un aer molcom, puțin iritant, cu parfum de tuberoze ce învăluia încăperea, acoperind în mare parte mirosul de dezinfectant. Picioare îmbrăcate în șosete de lână. E plin de singurătăți în clădirea aceasta de cărămidă. Și e rece. Se mai aude, rar, zgomotul făcut de cărucioarele pe rotile, câte o tuse sinistră și un ventilator uitat pornit. Obișnuiam să venim, în trecut, și să facem un picnic în parcul vechiului sanatoriu. Mi-a plăcut întotdeauna coroana stufoasă a arborilor de aici și lumina. Îmi amintește constant de o scenă dickensiană din „Marile Speranțe”. Am uitat atât de multe. Suntem croiți să rămânem cu puțin. Poate cu esențialul. Habar n-am, dar mie îmi pare puțin și numai dacă suntem norocoși să nu fim nimiciți de Alzheimer. Nu suntem. Aș vrea să îmi amintesc tot. Să îmi amintesc exact gustul acelui Syrah, sorbit sub clar de semiluna, în verile noastre pandemice de sub munți. Noi, copiii dintre generații. Cei care încă am dormit jumătate de pernă pe textele lui Waters, acordurile lui Gilmour… Fără de apartenențe concrete și fără de subtitute. Cei mai frumoși oameni. Căci mai frumoși nu au cum să existe. Să îmi amintesc tot. Orele acelea târzii, pline de The Division Bell, în buclă, pe repeat, până la obsesie. Joaca de-a Woodstock, desfășurat interbelic. Eram senili încă de pe-atunci. Nu știu exact cât am uitat. Mișcările de pe tabla de șah sunt greoaie. Conținutul cărților este difuz și nu îmi cunosc vârsta exactă. Văzduhul dintre paradigme. Operația pe cord deschis și minciuna. Condamnarea și apoi imediata fugă. Dezertori într-o lume plină de butaforii. Algoritmii noștri inexacți. Eram, întâi de toate, muze. Apoi camarazi de arme, într-un război închipuit. Profesori unul pentru altul în minuscule învățăminte despre subzistențe. Un august intoxicat și bezmetic, culcat pe pătura noastră de picnic. O furnică îmi alertează vena cavă și sunetul umed de ser împroșcat din injecție. Aceasta nu este decât o umilă metaforă despre senilitate. Despre cum am fi vrut să rămânem cu tot și despre cum nu mai avem de fapt nimic….

mașina timpului

Te înspăimântă moartea. Orice fel de moarte. Moartea unui om al străzii, moartea unui gândac strivit în închiderea ferestrei. Moartea unei idei. Moartea unei clădiri. Moartea cuiva apropiat. Moartea dintre cataclisme. Și deasupra tuturor, moartea ta. Cea fizică, ineluctabilă, dar și mai mult, moartea aceea din lăuntru. Nu suporți inerția. E ca o plagă, sosită brusc, în cel mai nepotrivit moment. Ca o furtună dintr-o amiază  de vară, care ți-a vărsat paharul de vin peste rochia pastel pe care o pregătisei pentru cel mai important dineu al anului. Moartea tuturor lucrurilor. A celor știute și a celor neștiute. Și pe când ești atât de aproape să te împaci cu ideea, să îți organizezi cu o precizie matematică funeraliile, să te abandonezi, alături de restul, implacabilului, după o tăcere aproape sinistră, de la capăt de lumi…se întâmplă o explozie. Ești aruncat în aer, la o mie de metri deasupra solului. Cinci minute de extaz și apoi în cădere liberă. Rollercoaster-ul se zgâlțâie din toate încheieturile. Șuruburile se desprind și sunt aruncate în toate părțile. Hotelul în care ne-am găsit primul refugiu este bântuit. Podeaua șubredă scârțâie sub pașii tăi. Holurile întunecate și prinse în pânze de păianjen. Fiecare cameră este răsturnată cu fundul în sus. Ca într-o lume-oglindă. Am venit aici ca să îl căutăm pe întotdeauna. Un eufemism ciung al lui niciodată. Îmi este îngrozitor de frică de moarte. În toate formele ei. Până atunci, caut înnebunită o mașină a timpului. Mai vreau o dată in rollercoaster!!

un fel de forever

Ne vom revendica nemurirea într-o carte, atunci când cineva se va sinchisi să scrie despre noi. Ne-am găsit sfârșitul abrupt în cădere, de pe treapta cea mai de sus a scării pe care urcasem să reparăm gaura din acoperiș. Un sfârșit absurd de banal, nu-i așa? Nicidecum demn de o scriere. Piciorul stâng mi-a alunecat si te-am tras după mine. Am rămas amândoi înfipți in gardul de fier. Film de groază pentru privitorul de rând. Ne-au crescut instant mlădițe pe sub unghii si un miros de izmă ne-a înconjurat. Ceasurile din casă au încetat să ticăie și lumea toată parc-a respirat deodat’. Am plecat de-acum înspre alte povești, sub nuanțe străin de complementare. Prin acoperiș plouă continuu ca în timpurile lui Noe. Locuința noastră lacustră, în sinele nostru, cel mușcat prometeic de corbi. Iluzii ale propriilor noastre deziluzii. Niște vase comunicante de oase si miocard. Inflexibili când vine vorba despre coșmaruri. Ca să nu ne autonumim fără de vise. Ne-am și puțin întâmplat. Căci fără de întâmplări nu s-ar scrie și de nu ar fi, nu s-ar povesti. Luminile farurilor de la mașini, scrijelite în praf, la margini de drumuri. Un fel de cimitir neinspirat pentru rebuturi umane. Plouă. Nu vom termina niciodată reparația acoperișului. Unde sunt eu acum, imperfecțiunile nu își au locul. Ceaiul îl servim sub umbrela sângerie, in mijlocul sufrageriei, pe jos, precum niponii. Atât de entuziaști pentru atunci când cineva va scrie despre noi o carte. Plouă. Categoriile de ploi nebunatice ori cuminți, în ale noastre repetate închinări către cer. Subacvatici clovni și mult prea disperați de pustiu. Nectarul șugubăț de sub limbă. Tutorialele eșuate despre reparația acoperișului. Învățăcei. Ne vom revendica nemurirea într-o carte, atunci când cineva se va sinchisi să scrie despre noi.

tablou cu visători

E vina visătorilor mărunți că s-au trezit într-o dimineață turbată cu penele lui Icar înzăpezite stângaci în ei. E vina visătorilor mărunți că au albit înainte de vreme pe sub umbra chiparoșilor din Umbria. Au mângâiat și uscat rădăcini. Căci nu te oprești să atingi viață atunci când te simți pe jumătate mort. E vina visătorilor mărunți ca au încercat, într-o alchimie exemplară, să fie hoți de sevă. Nu te joci cu furtișaguri dăunătoare miocardului. S-ar putea să faci implozie. Să irumpă milioane de galaxii subacvatice pe sub epidermă. E doar vina visătorilor mărunți că au vâslit neîntrerupt în bărcile argonauților. Lâna de aur printre dunele de nisip ale Orientului. Parfum tare de iasomie sălbatică pe pielea antebrațului. Bifurcația sufletului si Fata Morgana. E vina visătorilor mărunți că nu s-au intersectat ani-lumină înapoi, când timpul încă avea timp si madlenele erau doar niște prăjituri obscene. Când mlădițele se cățărau curajos înspre mai departe, înspre acolo sau poate nicăieri. E vina visătorilor mărunți, cu ale lor guri căscate invers, în lăuntru, spre inima din miazăzi și carnea dinspre miazănoapte. S-au rătăcit pe holurile lugubrului muzeu, cu beciul puturos și plin de artefacte. Suspendați in mii de chingi, păpuși preablânde, sub păpușari mânioși. E vina visătorilor mărunți. Pumnalul sfredelește nebunia. Cum ar fi fost ei…fără de ieri ?! Și azi…fără de ei în mâine?! Firavii mei, cuminți ascultători, dihori cu unghiile alerte. In visuri mari, prin colțuri, prin uitări, mărunții aștrii vinovați de pathos.

ironii de primavara

Injunghe-ma, primavara! Pana la ultima picatura de sange. Varsa-ma si revarsa-ma infofolita in coconul meu de amazoana furibunda. Inmugureste-ma in oase. Nu vom avea, poate ca niciodata, mai mult de atat. Si poate ca nici nu vom avea nevoie. Parfumul absurd de irisi se ridica din canalizarea orasului. Pestilential. Uleios. Despre ce ar trebui sa vorbim ca sa ne simtim vii, Mr. Conchis?! Uneori as vrea sa ne ascundem precum salamandrele, pe sub pietrele clocotite. Nu imi mai simt muschii fetei. Sunt atrofiati. Nu mai am expresie. Acopera-mi gura cu orice altceva decat bucati textile. Spuma si involburare in asta iarna, muta, din primavara noastra care sta sa moara. April. Surubul rotit in tibie si adormirea celor din morminte. Aleile unui tintirim nemaivazut, in care i-am ingropat pe cei vii. Le-am aruncat pamant peste branhii, le-am strans carnea in diferite marimi de menghine. O latifundiara penitenta. Mult prea tarziu. I-am lasat sa isi scrijeleasca in launtrul propriilor sicrie niste hieroglife pline de malformatii. Ajutor! Mr. Conchis! Dualitatile au inceput sa se ravneasca una pe cealalta! Cum sa le temperez?! Invata-ma sa o domesticesc pe una dintre ele. Nevoia mea indefinita de un prestidigitator. Hulpav in toate cele. Vasal si in acelasi timp stapan…la iele. Plutele noastre din cutii de chibrituri, prin tevile groase ale urbei, lipite cu saliva incinsa. Maruntaie cuminti prinse in agrafe de lotusi imbobociti tardiv. Pierdut virginitate. In lumea asta plina de furori, odoruri si stransoare. Liftul se opreste la etajul 3. In cladirea care de fapt nu exista. Niste note de subsol argheziene si putrefacte. Ma doare-n primavara si ma doare-n fuga! Azi ca azi, dar maine vine-n forta, cu izul ei sarcastic, de osanda!

Budapesta (jurnalul inchipuit)

A reaparut durerea de coloana, de acum 10 ani, suprapusa peste un miros de grapefruit zemos in aer. De la cocktailul servit pe terasa, in Budapesta, pe malul Dunarii. Prosecco si o conversatie cat se poate de banala. Sub lumina aurie a apusului de august. O caldura molateca. Oamenii aveau buze. Rosii, cu crestaturi perfecte si contururi puternice. Si noi aveam ochelari de soare. Si ne simteam binecuvantati si normali. Sirenele si Poseidonii golasi de sub ape. Lent, aproape ca invinseseram, in sfarsit, timpul. Se intampla din nou. Un hau urias se casca la marginea terasei si mesele se rastoarna. Aproape ca ploua ca in videoclipul celor de la Guns N’ Roses. Adjective multe si interjectii. O rochie mult prea scurta, dar am uitat. Voi, barbatii, nu stiti sa faceti diferenta intre rochie si fusta. Rad aiurea in imaginarul meu si ma agat de sfoara unui zmeu. Raman fixa pe solul mult prea moale. Liniste. A rasarit soarele, din nou, langa papucii prinsi in caldaram la poalele Parlamentului. Fara de oameni. Ei sunt rastigniti pe fundul malos al apei. Sevraj puternic dupa drogurile pe care noi le credeam, deunazi, inofensive. Vraja ta ca sa ne trezim cat mai repede si miscarea mainii din incheietura. O palma! Doua! Pielita ranita a miocardului vibreaza in usturimea sosului cu ardei iuti si alte condimente, al caror nume il uit mai mereu. Traversam inconstient Podul cu Lanturi, in repetate randuri, unicul nostru punct de reper. Vapoarele incandescente din hartie. Ne jucam poker cu fluviul acesta langa noi, ce curge invers, si curge navalnic, dinspre gura de varsare inspre izvor. Are vartejuri multe si clocoteste. Credeam ca nu stim a trai din doruri si din toate celelalte, ale noastre, duse amoruri. De ce naiba ne place noua Budapesta?! Cu ale ei cladiri austere, cu ale ei bastioane si pescari, cu ale ei restaurante pe valuri?! Cu ale ei erotisme, si desfranari si amintiri de boudoir?! In focurile noastre de pe teava extinsa a pistolului de sub pat. Budapesta celor ce au fost sa fie, dar n-au fost niciodat’. Dimineata intre vertebrele doi si trei lombare.

“the end”

Ce de ciocniri! Ce monștri si ce spaime! In timpul asta absolut, cu toata lumea asta care doarme. Amnarele au ramas fara de foc si pesterile toate urla, in agonie, in nenoroc, in foame, in fildes, intre coarne. Ce se intampla astazi? Dar ce se-ntampla ieri? Poate ca maine…Multimi, din cele naravase, isi digera timpul si timpul le roade inapoi din oase. Vom fi niste morti frumosi cu ochii pironiti in ferestre. Vom plati pentru toate faradelegile. Vom urca sfiosi pe esafod si vom ajunge propriile noastre tinte ambulante. Vom fi mari. Intai. Iar mai apoi vom fi mici si foarte mici. Vom disparea secvential, din toate straturile. Din derma, din atmosfera, din aure, din celulele epiteliale, din intaia memorie. Vom fi inexistenti in existentele noastre marunte. Vom cadea din inalt, din pseudo trufiile noastre si vom ameti cu trunchiul infipt in abis. Nu se termina lumea cu noi. Vom ramane un fragment umed si lipicios in buclele acestea temporale in timp ce, hilar, ne vom aminti cat de mult ne-a placut sa citim “Frumosii invinsi”. Jos, pe podea, cu genunchii ce imi intra in gura si mainile imi sunt inclestate. Atat de mult Cohen astazi, caci “Alexandra’s leaving”. Cum stie ea. Trantind usi, ridicand praful, zguduind casa din temelii. Suntem doar niste experimente personale esuate. Deseori fara glas. Am venit din epoci distante si nu am invatat nimic. Dar avem nerv mult, si zvac, si sclipiri misto. Un algoritm disonant si o friptura in sange. Adormirile acelea de la trei dimineata. Pentru ca nu ne mai saturau zilele si aveam nevoie cu disperare si de noapte. In jocul nostru pasnic cu eroi. Generatorul a facut scurtcircuit. Ramanem putin in intuneric, tinandu-ne respiratia. Aer rece. Pielea zgribulita. Nu ne-am tras pe noi metamorfozele. Am venit total nepregatiti in lumea aceasta infama. In custile noastre dogmatice. Ne-am calculat gresit timpii si acum asteptam cuminti inserarea.