Sa visezi ca mergeai pe sinele de tren si terasamentul se termina brusc. Lumea pe strada are castile in urechi. Nimeni nu aude. Nimeni nu vede. Tu razi mult. Cu buzele larg deschise. Si oamenii de obicei se opresc si te privesc in uimire. Secunde. Nu mai mult. Starea ta limitata nu iti permite sa vietuiesti in inchipuirile lor mai mult de atat. Un bulgare de nimic, cusut bine, pe sub bluza transparenta, de sub care ieseau obraznic, sanii. Il simti cum se schimonoseste, cum vocifereaza. Vei fi intaiul om care poate trai fara aer. Fara inima. Fara ficat. Compus doar din resturile acestea de vise si de noctambule. In care iesi seara la cina cu Kevin Spacey, in restaurante lugubre, la parter de blocuri, pline de miros de prajituri de casa, cu servante scorojite si chelneri imbracati in frac. Esti intr-un dialog flambat cu sinele tau. Ai multe neodihni. Caci cum spuneam, tu stii cel mai bine cum e sa ramai noaptea fara de aer si sa crezi ca esti moarta. Imobilizata. In copilarie, la 6 ani, iti verificai venele in fata oglinzii, si limba. Si aveai primul atac de panica vis-a-vis de moarte. Este greu sa te porti pe tine. Acum si bulgarele cel plin de nimic. Si undeva, in niste cartiere secundare ale urbei, vine sfarsitul lumii. Si esti prea obosita pentru tentative (probabil esuate) de supravietuire. Nu stii sa iti faci eficient provizii sau sa mananci gandaci si radacini. In imaginarul tau, sfarsitul lumii vine romantic, asemanator escatologicului melancolic al lui Lars von Trier. Si poftesti intr-una la ionatane din curtile Edenului. Si plesnesti, din bice, carele alegorice, din vieti netraite inca. Asa e cu zvacnirile matinale. Au un soi de ironie. Cum e sa adormi noaptea in pat si sa te trezesti, a doua zi, la finele lumii.