Tie, copila, pentru atunci cand vei ramane crispata in pragul usii. Pentru ca eu nu voi mai avea suflare. Si imi vor fi crescute flori de sub unghii si mladite verzi din oase. Vei simti ca lumea s-a oprit. Ca peretii se transforma in carton si vor sa te cuprinda pana te lasa fara aer. Respira! Mama a plecat inspre o alta visare, dar iti lasa tie, toata lumea aceasta, sa o calci la randu-ti in picioare!

Tie, copila, pentru noaptea aceea, in care te vei cobori din patul lui si vei cauta ciobul sticlei sparte in intaia ta exaltare. Si vei vrea sa scrijelesti toti peretii, sa o folosesti ca pe un bisturiu, sa iti deschizi cavitatea toracica, din gat si pana in plex si sa scurmi inauntru precum animalele schingiuite inainte de sacrificiu. Si te vei arunca la loc, pe salteaua joasa, cu asternuturi asudate si adunate si veti privi toate cuvintele din pereti. Si se vor izbi in tine toate ecourile surdo-mute. Si ii vei sparge lampa de veghe, si il vei uri, si il vei iubi, si il vei injura. Vei fi o femeie birjar cu sufletul roua. Te voi iubi atat de mult atunci, si te voi cuprinde, din nou, inspre pantecul meu. Iti voi coase plagile, carne din carnea mea. Si iti voi aseza pansamente din toate gandurile tale, inca neinventate. Si vom sterge tot lutul si putrezirea din umarul stang.

Tie, copila, pe cand te vei scalda intaia data, goala, in mare. Si vei simti ca fiintarea ta este de necuprins. Si parca degetele tale sunt pui de caracatita ce se agata de ape. Orizontul nu va fi nicicand fix, acolo. Dispare. Suntem un fel de monstri celesti, in zeghea gandacului de Colorado. Parem liberi, dar parca nu suntem. Te vei umple atunci de spaime. Caci oamenii mor, in inserare. Si vei urla, si ma vei blestema, copila mea, caci ti-am dat viata fara de voia ta. Fara de voia mea. Si te voi iubi atat de mult atunci, incat se vor cutremura tarmurile si te vei ridica dintre ape, departe, inspre miazanoapte.

Tie, copila, cu ochii taciune. Cand vei adormi cu cartile pe brate si te vei simti mica, urata, neinteleasa si cuprinsa de angoasa. Cand iti va fi lehamite si corpul tau isi va misca membrele robotic, sacadat, pe niste trotuare, unde, stii bine, cazuti in lentoare, pasii nu iti mai apartin. Te voi tine pe brate si iti voi spune cat esti tu de frumoasa. Ce pasare maiastra s-a rastignit bucati, in bucatile dintre tine si mine. Dar mai ales in tine, naluca, fantasma. Te voi iubi, cu o dragoste, despre care nu a scris nimeni, niciodata. Despre care nimeni nu a indraznit sa gandeasca. Aproape de iubirea orbului, inamorat de stele, a ciungului, cu doruri in palmele mele. Aproape de iubirea Persefonei, coborata in adancuri, cu Cerberul la panda.

Tie, iubita mea copila….

Tu ma vrei din nostalgie. El ma vrea pentru ca intr-un alt univers ne stim deja, de cateva sute de ani. Altii ma vor pentru ca noptile sunt mai charismatice atunci cand sunt pline de mine. Sau pentru ca ii starneste parfumul meu. Tu ma vrei pentru copilul din voce, iar el ma vrea pentru femeia dintre solduri . Altii ma vor doar din singuratate sau dintr-o joaca. Aparent inofensiva. Dintr-o singura joaca sau dintr-o joaca prea singura?! Nici nu mai conteaza. Tu ma vrei pentru emotia de sub carcasa, pentru zvacniri si pentru toata poezia din mine. El ma vrea uda, printre cearceafuri, dezgolita, calda, speriata. Fara inhibitii. Altii ma vor pentru rochia neagra si altii pentru crepusculul din par. Tu ma vrei pentru lumile-vena din mine. Ma crestezi si ma bei ambrozie. El ma vrea incatusata si tremuranda, undeva sub toate tenebrele carnii.. Altii ma vor definita in ruj ros’ si zambet pe buze.
Si dincolo de toate EU-rile tale, Eu oare cum ma vreau?! 

Oare toti oamenii acestia, din toate cartierele lumii, din cutiile lor de chibrituri si de dupa toate draperiile lor blackout sunt fericiti?! Oare ei nu au umbre si gheare in stomac, si colti care ii musca de glezne?! Oare ei nu simt nevoia sa se tranteasca in mijlocul strazii, chirciti si dementi, lacrimogeni si naivi?! Cu ceruri pastel stropite in sange si revarsate gramezi peste ei?! Imi pare ca toata planeta doarme cuminte. Si ca ei nu vor intelege niciodata, in deplin ce inseamna urlet, viciu, angoasa, exaltare, cadere…
Toti oamenii astia nu au nicio legatura cu mine. Poate ca nici de regn. Pentru ca acum sunt animal. Scriu din mers. Miroase a narghilea dulce. Marcel Proust. In bratele celui ce cumva nici nu a fost. Oamenii pe care ii caut eu au mult prea mult crepuscul in ei. Si altii prea multa lumina. Nu ma cuprind in niciunii. Ma acopar in vlastare secate la capete si inflorite la mijloc. Asa e si cu Ei, cei dintre pamanturi. Incatusati in cutiile lor mici si umplute cu haos. Se rasfrang si incing vaporos prin toate tesuturile si incearca sa te provoace la a-ti rasturna, prin minuscule, dar detaliate fractiuni de sinucidere, lumile. Si de fiecare data, raman in van, in spatele usilor acelora, ce pe rand s-au inchis si s-au deschis, lasandu-ma sa trag cu ochiul la spectacol. Si ei sunt mai marunti decat mi-as fi imaginat vreodata. Puterea lor e doar de moment, scurta, intensa, firava. Niste extraordinari manipulatori de fiinte. Si totusi maturizarea mea, clandestina, a fost doar langa ei. Si oare cum vietuiesc oamenii care nu cred in fericire?! Mai stand zece minute intinsi, lipiti si goi, in intuneric sa isi consume fiinta si carnea intr-un fel de eschatologic, tenebros si delicat orgasm… 

Traseaza-mi limite si joaca-ma sotron. Ma pricep de minune sa vietuiesc, cuminte, intre linii. Si dincolo de ele sta abruptul. Am pus o alta prapastie intre mine si el. Si am aruncat o franghie multicolora pe care exersam cele mai bune acrobatii ale noastre. Ca si cum am fi fost, dintotdeauna, niste desavarsiti oameni de circ. Mai stau si mai vreau muzica. Mai toarna niste vin. Ca sa iesim la iveala noi, cei fantastici, noi, cei reali. Cum sa te prezinti in fata lui Dumnezeu intinat si gaurit, viciat, putin nebun, putin iubit? Iar tu imi spui ca stii cel mai bine cum este sa locuiesti intre flagel si Nirvana si sa tesi, dintr-un nenimic, o poveste. Cum sa te descompui si sa te recompui, surub cu surub, piulita cu piulita. Fara sa scartai. Fara sa te ungi. In bucati de stinghera ruga.
Sa ma culc noaptea intr-o podgorie si sa ma trezesc, dimineata, in patul tau. Tu dintr-un timp, eu din altul. Ne intalnim la limita sticlei de vin. In amiezele cele fierbinti. Gandacii cotrobaie adanc in pamant. Noi cu ei, si cu unghiile. Strangem tot pamantul acela fertil in ce ne-a mai ramas din pumni. Dupa prea multa lupta. Dupa prea putina sinceritate. Se intampla la fel de fiecare data. Arderea, consumul, epuizarea, fuga, tacerea. Adormi cu mine inca o data in vie. Plimba-ti degetele umede de must pe buzele mele si coboara cu ele pe piele. Sa agonizam impreuna, neintrerupt, nesfarsit, in intaia noapte, fara de stele. 

Imi ceri sa fiu cuminte. Dar linistile mele nu au astampar. Nu incap in buzunarele hainelor. Se revarsa spasmotic de pretutindeni. Din ochi, din urechi, din buze, din pumni. Cum sa fiu cuminte, cand lumea mi se tavaleste la picioare?! Si ma mangaie, si ma cheama, si ma indeamna, si se rostogoleste ca o minge-planeta si mi se alinta si mi se dezmiarda. Mi-am facut bagajele. Am indesat in ele rochiile, pantofii, bratarile si cerceii preferati. Casa arata intr-un fel in care parca nu s-ar fi locuit niciodata in ea. Vreau cu disperare sa ma simt vie. Caci oamenii azi sunt si maine nu ii mai ai. Brusc, fulgerator, gonind…ei pornesc catre stele. Si ne lasa goi, si ravasiti, si neintelesi, si speriati, ca niste pui de lynx. Si atunci toata lumea asta se strange ghem si am vrea sa o indesam pe gat, in jos, in noi. Imi ceri sa fiu cuminte, cand eu vreau sa fug. Unde departele mi-e mai aproape decat insasi apropierea. Suntem atat de mici, si trairea noastra e atat de mare. O purtam cu noi de veacuri si ne umple toate celulele. Se scriu in noi istorii si suntem cei mai desavarsiti creatori, in cel mai frumos laborator chimic. Ma cheama strazile, vitezele, astrii. Ma cheama toate marile si tarmurile in neastamparul meu. Suntem facuti din intunecimi si lumini. Si culcusurile noastre sunt uneori niste galaxii din prea departe. Incerci sa ma definesti. Vulnerabila, inocenta, penumbra, patimasa. Nu stii exact unde sa ma asezi in tine. In suflet, in minte, in carne?! Caci sunt o necuminte. Eu nu am astampar. Am aripi. Si vreau sa zbor….

Nimeni nu ne asculta si stam cu sufletul in amortire. Nasterea dragonului si calatoria noastra in Valea celor Orbi. Au asezat lumanari pe malul mlastinos al raurilor si au eliberat pasarile cele maiastre. Mi se opreste respiratia si mi se strange cutia toracica. Experimentez un fel de stop cardiac. Lumea asta halucinogena se petrece oare doar in interiorul meu?! Pianul acesta se aude doar in urechile mele? Atingerea ta, de fapt nu a fost niciodata?! Universul acesta este o alegorie din cartile vechi pentru copii?! Nu mai am gust, nu mai am miros. Starea aceasta de putrezire a fiintei in timp ce se vrea vie e spectaculoasa. Ma uit cum imi desprind bucati de carne si prin toate crevasele ramase nu mai curge nicio lumina. Si nu pot fugi de mine. Au trecut si toate timpurile in care te beam cu nesat, licoros, din zeci de pahare si fiecare picatura era in imaginarul meu o batalie castigata. Da, imaginarul acela, tardiv si crepuscular. Atat de aproape de abandon. Suntem amortiti si ne-am ratacit intentionat in Valea celor Orbi. Sa ne adancim inteligent in anii ramasi, sa ne strambam liberi, sa plangem si sa nu rada nimeni de noi. Nu reusesc sa ma invat cu tarziul si nici sa cobor in mine, atat de bine ca tine, si sa ma trag cu sfori din launtru in afara. Sa imi casc gura si sa ma vars o alta, in lumea aceasta in care nu imi mai apartin… Nimeni nu ne asculta, nimeni nu ne vede. Mai am doar niste spaime si resturi nedefinite dintr-un fel de trairi. Poate ale mele. 

Mi-ai promis ca in acea noapte vom ridica o scara, de la pamant la cer. Mi-ai crestat talpile picioarelor ca sa absorb obsedant seva. In incercarea de a ma trezi din amortire, mi-ai restartat nauc inima, lasandu-ma goala in iarna aceea nesfarsita. Am facut un schimb brusc si scurt de saliva, atat de furibund si existential. Cerul amorf s-a deschis cortina peste noi si astrii-ndepartati duhneau a claviaturi. Eram intr-o pictura naiva ruseasca. Aveam degetele inghetate si impingeam cristalele de zapada ca pe-un domino. Si cum se mai prabuseau, Doamne, inspre marile adancuri…Inca mai aud sunetul lor de strivire si inca le mai simt lunga si agonica ascutire. Si m-ai oprit din carnalul meu si m-ai dus in strafunduri, ca sa urcam apoi scara spre cer. M-am contopit cu tine intr-un fel de neimaginata nemurire. Am fost doi Zoroastrii sublimi si-naripati. Am facut amor, fara sa ne atingem, sub stele. Si m-ai salvat din letargiile mele, si m-ai vindecat, si m-ai razbunat. Eu te-am iubit si te-am urat cat toate Evele de la Intaia Facere a Lumii. Si mi-ai lasat scara, si muzica, si gustul dulce al nepenetrarii, pe buze. Acum incerc doar sa-mi inteleg lectia… 

A fost explozie de stele. Au urcat din adancuri, pana sus in vazduh, pe caii cei inaripati. Si foamea  lor de lumina s-a spart in cioburi mii. Intunericul de sub fum si arsura puternica din piept. Mult lemn ars si multe licori. Doar eu si cu insomniile mele, ne evaporam precum umbrele. In pumni strangem o poveste psihedelica si denaturata. O dam, firmitura cu firmitura, pasarilor negre si hulpave. M-ai pierdut pentru o secunda in calatoria ta spre centrul pamantului. Am ratacit drumul initiatic si ne-am biciuit din greseala ingerul. Si m-am furisat in pat, langa demon. M-a legat de picioare. Si de mana stanga. Mi-a muscat din buza de jos ca dintr-un mar parguit. Si m-a pedepsit. Si mi-a placut. Copil nesabuit, ce inca sunt! Au explodat stelele azi noapte. Si noi am ars. Scrum. 

Ne plimbam fara tinta pe strazi. Ne place sa ne uitam in interiorul caselor pe langa care trecem. Ne imaginam ca locuim in ele. Fiecare are camera preferata. Eu aleg intotdeauna mansarda si tu sufrageria. In fiecare casa miroase pe rand a cafea, vanilie, iasomie si flori de mandarin. Personajele noastre prind viata pe dupa draperii, prin holuri, pe scari. Se rotesc umbre inlantuite. Si scot carti din biblioteci, se arunca in fotolii, se impiedica de franjurii covoarelor. Chiar asa, cine mai are franjuri? Si jurnale? Si joben? Eu incerc parfumurile si rujurile. Tu cauti colectia de discuri. Ma uit la canile de cafea si iti leg esarfe la ochi. Ne zvarcolim in asternuturi. Deschidem toate sertarele, luminile si apoi ne intidem pe iarba sa privim Cerul. Iti mangai antebratul cu o frunza. Aerul arde spasmotic si viermuiala mintilor noastre se astampara. Ne imbracam cu liniste, in casele acestea ce nu sunt ale noastre. Cu nostalgii si istorii. Suntem doi hoti fara de vise. Si strazile ne asteapta, amare, goale, fara de culoare… Inapoi. 

Noi nu suntem auziti, caci noi nu vorbim cu cuvinte. Noi avem tendoane, si vene, si muschi, si celule, si vibratii. In imaginarul nostru dialogam pe fundul marii, caci ne cheama linistea de la inceputul timpurilor. Suntem chimie. Avem doruri multe, si spaime. Un prestidigitator iscusit face experimente pe noi. Si suntem nebuni si fericiti in custile noastre. Racnetul tau de animal si zambetul meu de primadona. Rasarituri. Cate dimineti s-au scurs molatec prin hainele noastre stravezii si cate obsesii am imblanzit cu cafea. Si ce pact am facut cu nerusinare acum foarte multi ani. Si cum i-am uitat toate clauzele. Era cat pe ce sa ni-l amintim si sa fugim in lumea noastra veche, inversa si muta. Suntem un puzzle din sticla. M-ai lasat umeda pe tarmul unei mari oarecare si mi-ai promis ca te intorci dupa mine si ca ai sa ma readuci la viata. Buldozerele sparg digul. Unghiile mele murdare de atata asteptare. Si nu mai am nici rastigniri si nici febre. Doar apusurile au insangerate agonii. Caci noi nu vorbim in cuvinte. Noi avem oase, si cornee si articulatii. Suntem cel mai frumos si tacut mecanism….