Oare toti oamenii acestia, din toate cartierele lumii, din cutiile lor de chibrituri si de dupa toate draperiile lor blackout sunt fericiti?! Oare ei nu au umbre si gheare in stomac, si colti care ii musca de glezne?! Oare ei nu simt nevoia sa se tranteasca in mijlocul strazii, chirciti si dementi, lacrimogeni si naivi?! Cu ceruri pastel stropite in sange si revarsate gramezi peste ei?! Imi pare ca toata planeta doarme cuminte. Si ca ei nu vor intelege niciodata, in deplin ce inseamna urlet, viciu, angoasa, exaltare, cadere…
Toti oamenii astia nu au nicio legatura cu mine. Poate ca nici de regn. Pentru ca acum sunt animal. Scriu din mers. Miroase a narghilea dulce. Marcel Proust. In bratele celui ce cumva nici nu a fost. Oamenii pe care ii caut eu au mult prea mult crepuscul in ei. Si altii prea multa lumina. Nu ma cuprind in niciunii. Ma acopar in vlastare secate la capete si inflorite la mijloc. Asa e si cu Ei, cei dintre pamanturi. Incatusati in cutiile lor mici si umplute cu haos. Se rasfrang si incing vaporos prin toate tesuturile si incearca sa te provoace la a-ti rasturna, prin minuscule, dar detaliate fractiuni de sinucidere, lumile. Si de fiecare data, raman in van, in spatele usilor acelora, ce pe rand s-au inchis si s-au deschis, lasandu-ma sa trag cu ochiul la spectacol. Si ei sunt mai marunti decat mi-as fi imaginat vreodata. Puterea lor e doar de moment, scurta, intensa, firava. Niste extraordinari manipulatori de fiinte. Si totusi maturizarea mea, clandestina, a fost doar langa ei. Si oare cum vietuiesc oamenii care nu cred in fericire?! Mai stand zece minute intinsi, lipiti si goi, in intuneric sa isi consume fiinta si carnea intr-un fel de eschatologic, tenebros si delicat orgasm…