Mi-ai promis ca in acea noapte vom ridica o scara, de la pamant la cer. Mi-ai crestat talpile picioarelor ca sa absorb obsedant seva. In incercarea de a ma trezi din amortire, mi-ai restartat nauc inima, lasandu-ma goala in iarna aceea nesfarsita. Am facut un schimb brusc si scurt de saliva, atat de furibund si existential. Cerul amorf s-a deschis cortina peste noi si astrii-ndepartati duhneau a claviaturi. Eram intr-o pictura naiva ruseasca. Aveam degetele inghetate si impingeam cristalele de zapada ca pe-un domino. Si cum se mai prabuseau, Doamne, inspre marile adancuri…Inca mai aud sunetul lor de strivire si inca le mai simt lunga si agonica ascutire. Si m-ai oprit din carnalul meu si m-ai dus in strafunduri, ca sa urcam apoi scara spre cer. M-am contopit cu tine intr-un fel de neimaginata nemurire. Am fost doi Zoroastrii sublimi si-naripati. Am facut amor, fara sa ne atingem, sub stele. Si m-ai salvat din letargiile mele, si m-ai vindecat, si m-ai razbunat. Eu te-am iubit si te-am urat cat toate Evele de la Intaia Facere a Lumii. Si mi-ai lasat scara, si muzica, si gustul dulce al nepenetrarii, pe buze. Acum incerc doar sa-mi inteleg lectia…