Imi ceri sa fiu cuminte. Dar linistile mele nu au astampar. Nu incap in buzunarele hainelor. Se revarsa spasmotic de pretutindeni. Din ochi, din urechi, din buze, din pumni. Cum sa fiu cuminte, cand lumea mi se tavaleste la picioare?! Si ma mangaie, si ma cheama, si ma indeamna, si se rostogoleste ca o minge-planeta si mi se alinta si mi se dezmiarda. Mi-am facut bagajele. Am indesat in ele rochiile, pantofii, bratarile si cerceii preferati. Casa arata intr-un fel in care parca nu s-ar fi locuit niciodata in ea. Vreau cu disperare sa ma simt vie. Caci oamenii azi sunt si maine nu ii mai ai. Brusc, fulgerator, gonind…ei pornesc catre stele. Si ne lasa goi, si ravasiti, si neintelesi, si speriati, ca niste pui de lynx. Si atunci toata lumea asta se strange ghem si am vrea sa o indesam pe gat, in jos, in noi. Imi ceri sa fiu cuminte, cand eu vreau sa fug. Unde departele mi-e mai aproape decat insasi apropierea. Suntem atat de mici, si trairea noastra e atat de mare. O purtam cu noi de veacuri si ne umple toate celulele. Se scriu in noi istorii si suntem cei mai desavarsiti creatori, in cel mai frumos laborator chimic. Ma cheama strazile, vitezele, astrii. Ma cheama toate marile si tarmurile in neastamparul meu. Suntem facuti din intunecimi si lumini. Si culcusurile noastre sunt uneori niste galaxii din prea departe. Incerci sa ma definesti. Vulnerabila, inocenta, penumbra, patimasa. Nu stii exact unde sa ma asezi in tine. In suflet, in minte, in carne?! Caci sunt o necuminte. Eu nu am astampar. Am aripi. Si vreau sa zbor….