Nimeni nu ne asculta si stam cu sufletul in amortire. Nasterea dragonului si calatoria noastra in Valea celor Orbi. Au asezat lumanari pe malul mlastinos al raurilor si au eliberat pasarile cele maiastre. Mi se opreste respiratia si mi se strange cutia toracica. Experimentez un fel de stop cardiac. Lumea asta halucinogena se petrece oare doar in interiorul meu?! Pianul acesta se aude doar in urechile mele? Atingerea ta, de fapt nu a fost niciodata?! Universul acesta este o alegorie din cartile vechi pentru copii?! Nu mai am gust, nu mai am miros. Starea aceasta de putrezire a fiintei in timp ce se vrea vie e spectaculoasa. Ma uit cum imi desprind bucati de carne si prin toate crevasele ramase nu mai curge nicio lumina. Si nu pot fugi de mine. Au trecut si toate timpurile in care te beam cu nesat, licoros, din zeci de pahare si fiecare picatura era in imaginarul meu o batalie castigata. Da, imaginarul acela, tardiv si crepuscular. Atat de aproape de abandon. Suntem amortiti si ne-am ratacit intentionat in Valea celor Orbi. Sa ne adancim inteligent in anii ramasi, sa ne strambam liberi, sa plangem si sa nu rada nimeni de noi. Nu reusesc sa ma invat cu tarziul si nici sa cobor in mine, atat de bine ca tine, si sa ma trag cu sfori din launtru in afara. Sa imi casc gura si sa ma vars o alta, in lumea aceasta in care nu imi mai apartin… Nimeni nu ne asculta, nimeni nu ne vede. Mai am doar niste spaime si resturi nedefinite dintr-un fel de trairi. Poate ale mele.