anii dintre paranteze

Anii aceștia nu există. Fericirea nu mai stă nici ea în încăperile mici, orientate spre Sud. Acum sunt închise și toate ușile. Aerul circulă pe sub ele, în adieri răcoroase. A fost odată, demult, un alt an în care orologiul bătea invers și florile aprigi de cireș se transformau la loc, în boboci. Dar nu anul ăsta. Acesta este vândut nonsensului. Cincizeci de apeluri pierdute și o moarte. Renunțarea. Uneori durerea are culori vii, tari și este încapsulată în cutii mici de carton sau sub pielea craniului, alteori durerea vine-n monocrom. Vine într-o amiază de august în care nu mai răspund la telefon. Anul alegerilor, întins machiavelic pe doi ani, pe trei ani, decimat și simultan înmiit. Vine un timp alegoric în noi. Și dacă aș vrea să mă întorc acum….nu mai există unde. Ai știut exact ce voi simți atunci când totul avea să ia sfârșit. Muzica intimidantă a palmelor, ultima pală de vânt, ultima baie, ultimul pahar de vin, ultima dată când am răsucit cheia în ușă, ultimul apel. Pe asfaltul gri se rostogolește o panglică roșie. Pare o ipostază din muralele lui Bansky. Nu îți voi mai scrie, nici măcar acum, când ea nu mai este. Cândva mă voi întoarce să îl îmbrac pe copilul din mine, să îl îmbrățișez tare și să îl sărut pe obraj. Va fi bine. Nu aveai de unde știi. Te iert. Între paranteze, lumile din sacrificiu zbiară. În adâncul lor nu se iartă. Nici noi nu iertăm, speculăm niște apanaje tuturor acțiunilor noastre pentru a ne simți în deplină siguranță cu noi și cu filmele prinse pe rolă din viețile noastre. Poate că într-un alt univers târziul nu există definit și creierul nostru va fi gol de noțiuni, de limitări, de firavele încastrări. Trebuie să fii prost să repeți aceleași și aceleași greșeli, îmi zic eu, într-un puseu de onestitate. Eu cu mine și cu niște crâmpeie despre cineva îmbrăcat în cămașă cu carouri. Ea nu mai este. Trebuie să învăț din nou ce înseamnă a nu mai trăi în frică. Viteza fantastică în care am coborât scările ca să viețuim într-o încăpere cu note floydiene și podele cu vedere la Cer. Sunt frânturi ce rămân mereu cu noi, oriunde am încerca să ne eschivăm de ființarea lor. Unele sperie, încât inima se face mică, precum o nucă îndesată pe esofag, altele sunt pline de lumină și de mireasmă de fân proaspăt cosit. Am încurcat relatările, nu? Nici eu nu mai știu unde sunt eu, darmite tu…. Oare ai terminat moara de vânt? Și de pictat ochii păpușii de porțelan? Cuvintele mele se scurg pe dictandoul muribund. Timpul nostru netimp cel mereu în contratimp. Stop cadru. Dublă expunere despre cum să oprim viața în loc, în povestea asta slută, grea și prea cu nenoroc.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s