E din nou august, cu toate refrenurile exasperante și dezolant uitate într-o vară. Sunt aceleași lumini calde, de-un albastru exhaustiv și curat. O magherniță într-un colț de suflet cu stocuri multe din alte emoții. A fost odată ca niciodată….august. Ne mai doare câte un acord scurt de chitară. Vapori chimici și niște chemări. Cum să începi ceva și să termini în același timp? Am găsit cheia celei mai scurte existențe posibile. August pentru că toată lumea această coaptă are gust.
– Ție nu îți curge sânge prin vene. Îți clocotește smoală. Și e neagră tăciune!!! Calci pe nori stacojii, în spatele tău este o umbră la fel de mare ca cea făcută de ciuperca nucleară de la Nagasaki. Hai să ne punem masca de gaze, să fim sulfuroși și lugubri, cu pieile noastre goale!
– Pleacă! Nu am nici macar curajul să te strâng de gât. După atâția ani. În care tu ai trăit două vieți, iar eu nu am mai apucat să trăiesc niciuna, din cauza ta, femeie blestemată, femeie duală! M-am săturat de toate dualitățile tale. Du-te dracului, cu tot cu mirosul tău dulceag de patchouli!
– Și ce vrei să facem cu anul acesta, să îl trecem la pierderi?!
– De ce ar tebui să îl trecem la pierderi?! Ai grijă să nu iti uiți masca atunci când ieși din casă. Și să îți amintești, te rog, să iei mâncare pentru pisică.
– Pentru că am pierdut. Tot. M-am pierdut pe mine de tine și pe mine de mine. Și am pierdut cei mai frumoși ani. După patruzeci de ani se duce totul dracului. Nu mai suntem buni de nimic. Scârțâim frivol pe la încheieturi și am înlocuit informațiile esentiale.
– Mie, teamă? Cred că tu ești cea căreia îi este frică și de umbra ei. Te vad legată de un zid cu lanțuri. Lanțul este lung, suficient cât să îți creeze o suavă idee de libertate. Și te văd cum te rotești fericită ca un păun, în alternanțele tale. Și cum ești ferm convinsă că ești liberă și că trăiești cele mai bune timpuri ale tale….
August, august cel vetust și niciodată de ajuns. A mai trecut un an peste noi, pandemici, plictisiți și goi.