Străzile miros uneori a marțipan și a primăvară în ianuarie. Locuiesc într-un loc magic. Pe o terasă îmbrăcată în lumină. Scârțâie lemnul sub apăsare. Tocmai m-am aruncat în gol 100 m, fără parașută. Și râurile au început să curgă în vâltoare-nspre matcă. Pare că ninge în subterfugiile minții noastre. Se așază troiene, spulberate de sare. Din cunoscuți ne-am transformat în niște necunoscuți cu pălării hilare și fistichii, servind visuri pe pâine la micul dejun. Nu mai știu nimic de tine. Mă întreb, dacă sub toată zăpada aceasta, tu mai știi să respiri. Dacă mai iei somnifere sau dacă mai ai vreo memorie despre ce am ascuns în sertarul de sub pat. Epidemia asta încă e în noi. Nu ne vom vindeca niciodată de ea. Sunt convinsă că doar o amorțim, ca pe-o iluzie, în alcool și multă nepăsare. Am intrat în Zodia Vărsătorului. Algoritmul celest și sezonier mă găsește întinsă pe jos, cu ochii spre stele. Nici nu mai contează frigul, sau primăvara, sau anii ce trec șturlubatici, spre nicăieri. Lângă mine, o pereche de mănuși mărimea L, o butelie de vin, o daltă pentru sculptat în ghips, un telefon vechi cu butoane, un caiet cu scenarii și un sac de dormit. Locuiesc într-un loc magic. Pe o terasă îmbrăcată în lumină. Ținem aici petreceri cu oameni invizibili, purtăm filosofii prin pahare și dialoguri exhaustive, în cea mai tăcută tăcere, precum niște adevărați ventriloci. Nu avem altă șansă. Mecanismul nostru de funcționare este echivalentul a doi cilindri, pierduți definitiv într-un perpetuum mobile, în trasee alternative ce nu se pot intersecta niciodată. Și totuși, noi știm, că sub pat, în sertar, am făcut cumva… și am sărit de pe șine…