Uneori nu mai scriu. Mă opresc. Uneori trebuie să fie liniște, pentru că niciodată nu este. E ca atunci când metastaza ajungem încet, încet la oase. Nu îți mai amintești corect ultimii ani. Știi în schimb că ai greșit mult, sau poate că nu. Am fost și puțin fericiți, în niște recalibrări temporalo-spațiale. Nu mai vreau să scriu. Am început o carte despre viață mea din cealalată dimensiune, unde eu, cu cealaltă Alexandra, ne facem de cap, unde lumea e întoarsă cu fundul în sus și apusul e răsărit și răsăritul e apus. Unde ne-am intoxicat cu metale grele și am fumat pasiv, și unde am înlocuit cafeaua cu vinul, dimineață la primele ore năstrușnice și zburdalnice. Nu suntem în stare de nimic. Suntem doar scheleți preaplini de multe neputințe. Efemeri, căci așa știm noi cel mai bine să fim….efemeri. Acolo înghițim lumi ca pe săbii, acolo avem curaj, acolo nu există sfârșit și nu mai există tristețe. Acolo locuim într-o casă cu pereți din piatră de râu și bate de multe ori vântul, sau am o braserie deschisă pe malul mării. Acolo suntem tot ce am vrut noi să fim și nu am putut. Ticăitul perfuziei și mâinile tremurând. Drogurile intră lent în sânge ca în noaptea aceea la poale de munți, când cerul s-a căscat larg, în cortină, peste noi și cristalele de gheață se contopeau uriașe, în furibundul joc de puzzle. Azi nu mai suntem, decât sub niște note livrești, ne-am îmbrăcat din nou în hainele prezentului, jucând cele mai bune roluri ale noastre. Nu am învățat nimic. Mintea mea e cusută cu sârmă ghimpată și Dedal și-a făcut în ea labirint. Strigăt de lebădă mută. Eroii nescriși, dintr-o carte fără sens, ce moare înainte să vadă lumina tiparului, căci totul e plin de moarte și pentru că nu ne-am născut în Asia, încât să ne bucurăm din plin de extincție, suntem doar niște simpli damnați. Îmi lipsești. Îmi lipsesc. Nu mai spuneți basme copiilor, e complet inutil. Lumea nu este o mirare. Uneori doar doare…