O trăire. Ca atingerea prăfoasă a unei aripi de fluture, atunci când suntem în preajma celor care se nasc sub stele cu noroc. Sub comete fragile și luminoase, ancorate cu un picior diform, sus, adânc, de văzduh. Noi suntem altfel. Indisciplinați și reziduali, într-un peisaj deșertic, în care, bizar, stelele nu se văd. O foarte mare întindere de piatră și un frig imens se trage peste noi, în închipuirea noastră suveică despre explozia viermelui de mătase! Am făcut o cărare prin pustie din buze zâmbinde, cusute unele de altele. Unele sunt roșii, cărnoase, altele subțiri și pale. Se mișcă sub pielițele lor la fiecare adiere de vânt. Sunt pline de vorbe sau pline de șoapte. Identități desăvârșite ale celor lăsați mai în urmă ce au mers să caute apă!
Noaptea le așezăm felinare, în mijloc, egal între buza de sus și cea de jos. Suflările lor claviaturi sunt un disco ball în nucleul plictisitului deșert și dansăm șugubăț printre ele. Ți-am sărutat tălpile într-o astfel de noapte și ți-am smuls buza, pe care am cusut-o de buza mea și apoi le-am azvârlit la nimereală în șir. Vine parcă un miros tare dinspre boscheții de tamarix și un fum de smirnă. Prinde contur lângă noi, rotindu-se ca un duh în niște invizibile limite pentru Pavlov-ul din noi. Shhhhh! Nu tulbura toate aceste excrescențe noctambule și nu mai vorbi, căci nu te mai pricep fără de buze! Alternatorul mașinii a murit. Ai fi vrut să fim într-o caravană rătăcită, cățărați pe cămile și să ne oprim să ne adăpăm buzele rămase în apele oazelor. Și ai fi luat o frunză uriașă de palmier și mi-ai fi biciuit spatele și ai fi desenat cu ceară pe unul dintre omoplați. Căci în oaze nu avem alte lumini sau alte îndeletniciri decât să ne jucăm cu violențele năstrușnice din umbra fiecăruia. Am călătorit în buzunarul unui exotism și credem ferm că nu avem nevoie de noroc, nici de aștri. Suficiența se întinde ca o pisică sălbatică în făcăturile și desfăcăturile minților. Nu vom putea niciodată voiaja într-o realitate unde fiecare pătrundere este ori un cărbune stins, ori o mască. O trăire. A doua. A treia. Boom!

Ne-am ridicat dintre ape. Noi, oamenii mărilor, cu șosete de amfibie și plete de alge. Arătări nemaivăzute, cu solzi pe pântec, cusuți gordian în mii și mii de micro-noduri. Inventatorii unui limbaj neinteligibil, căruia-i adăugăm zilnic cuvinte. Castelul din scoici și melci de sub apă, pe ale cărui coridoare rulează vieți, entități, astre. Lichidul modelat în propria noastră atmosferă amorfă. Un timp mai târziu. Îmi e teamă de apă și insist că locuirea noastră este acolo, arcuiți în poziții de fetus, gata să o luăm cumva de la capăt. Există un fel de joie de vivre, sub soarele arzător, în sunetul de cicade, când eșuăm teribil la mal. Rămânem cu bronz tare și o piele îmbrăcată-n sare! Ne clătim părul plin de vietăți marine și ne apucăm să construim o casă, sus pe pământ. Are pereții din sticlă, și înăuntru dăm drumul puternic la apă, ca să păstrăm exercițiul plutirii în structura spirală. Cine să ne mai înțeleagă, după cum răstălmăcim noi lumile și cum le mai amestecăm în ritmul unor alungați semizei?! Acvariul nostru e curat. Lustruim zilnic. Lumina-i pătrunde prin tubulaturile concav așezate pe peretele sudic. Îl oxigenăm frecvent în ale lui încăperi întortocheate. A crescut și multă iarbă de mare. Primim firmituri cu porția și unii ne privesc mirați, din afară, alții ne ascultă bolboroseala branhiilor. Ne-am ridicat dintre ape, naivi, să ne alcătuim pe pământ! De-atunci, acvariul se zgâlțâie-nfrânt!

Muzele nu au dreptul să fie geloase. Ele doar sunt. Rotunde forme calde, coborâte aiurea pe pământ. Stau în poziții contorsionate în mijlocul diafragmei și superficial își cresc rădăcini fragile în camerele cordului. Sunt ochii de taină de la miez de noapte. Și limbile grozave ale harpiilor. Sunt iele mahmure și boboci rupți dintr-o oarecare primăvară. Nici măcar nu sunt frumoase. Au în schimb în ele ceva frânt. Ca o supurare, la mijloc, între coaste, ce-i face pe unii să vină după ele, adulmecând. Sunt închise ca o curea în jurul taliei. Potrivite de obicei la a treia măsură, mestecând câlți în gură. Locul lor uneori e un soi de nicăieri. Cresc ouă de țestoasă în beznă și își piaptănă părul cu perii de fier. Par niște lotuși aprinși, cu pulsația lor vehementă până sus de tot, în dinți. Nestatornicia lor e difuză. Acum sunt, acum nu mai sunt, colb presărat în vânt. Nu știi cum să le așezi pe talerele luminii. Nu știi dacă să le trimiți în iad sau lui Dumnezeu. Sunt un soi de mereu, vertical, frustrant, alunecos, panaceu. Ne amintesc de toate vârstele noastre care nu mai sunt! Le mai găsești prin temnițele Colosseum-urilor tânjind o gură de aer. Mai odihnesc pe tejghelele vechilor farmacii, acolo unde încă mai găsim poțiuni dosite în tot felul de recipiente mici. Le bei, le mesteci, le mănânci. Scrii despre ele! Mult, puțin, ștergi! Le pui văluri dese și le pictezi! Le rătăcești în virtuosul harem. Muzele nu au dreptul să fie nervoase. Ele doar sunt. Niște umbre de tabac, trântite bine de pământ! Își așteaptă rândul cuminți, între ierburi. Sălbatice și gingașe ființe, cu dreptul asigurat la un redus fragment de nemurire. Le găsești pe scaunele cafenelei de la colț, cu rochiile cele lungi și cu exoticii cercei prinși în lobul urechilor. Acum ești Ulise. Îți acoperi timpanele să nu le auzi prea tare cântul! Ele nu sunt decât poate niște rătăciri. Niște mici blasfemii în rigurosul proces ADN. Niște sincope pline de antinomii. Ele sunt! Ele pier! Ele sunt!

Există un loc de taină. Pe un deal. Ca să ajungi acolo, te îmbraci de jos, de la poale, în cămașa mesianică din filmul lui Scorsese, apoi te urci într-o mașină venită parcă din timpul celui de-al doilea Război Mondial și pornești pe Golgota. Trebuie să fii pregătit să ai răbdare. Drumul e strâmt și plin de bolovani, nu urcă agale. Există un fel de hău la dreapta ta, care se unește pe alocuri cu cerul. Te plesnesc peste față buruienile fragile crescute pe margini. Îți place legănarea asta zbuciumată, aproape că adormi. Și totuși parcă șoferul te înspăimântă puțin. V-ați întâlnit demult în curtea clădirii de pe malul apei. Avea o scară interioară și un cireș înmugurit, dar nu i-ai văzut niciodată chipul. Drumul continuă. Vă opriți! Există un loc de taină. Pe un deal. Pășești mărunt printre micile care alegorice, trase în hățuri de moluște. Limbile șerpilor cosmici făcuți din bucăți de teracotă te mușcă molcom din călcâi. Îți place. Iarba in verde copt, plină și bogată, urcă nestingherit până la coapsă. Gura giganticelor cuptoare scuipă obsesiv bucăți modelate de fier, de ceramică, granit, andezit, lemn și argilă! Și o pictură uriașă îmbracă în organza, toată respirația și tot pământul. Se aude in departe susurul blând al prinzătorilor de vise. În casa cu geamurile căscate larg către heleșteu. Privești în urmă. Șoferul nu mai este, cuptoarele sunt stinse, drumul a dispărut. Plutești sub o cortină de fildeș. Un Lucifer, viclean ca o umbră, te trage de mâini, înăuntru. Intri în mintea lui, ca un flămând Minotaur, tulburată și toată, în zidirea muzeu. Aerul din lăuntru e fierbinte . Te-a prins în cătușe și ți-a lipit grozave pene în păr și pe dermă! O explozie de roșu adânc. Te lichefiezi și îți târăști mușchii prin casa aceea artistică și sălbatică. Îi intri in toate cotloanele. Îi aprinzi șemineul, îi dezordonezi desenele, ii arunci condimentele pe podea, ii spargi ulcelele, îi rupi pernele, ii crestezi grinzile. Ii furi dalta și îți sculptezi rămășița de venă și busuiocul pe prispă te biciuiește flagel. Ai venit la război. De aceea a dispărut și mașina! Lemnul podelei se frânge și de sub el iese un abur albastru. Acum ai niște pensule în mâna dreaptă și o varietate bolnăvicioasă de vopseluri și habar n-ai ce să faci cu ele. Din sertare se ridică caiete și foi și mâinile ți se mișcă acrobatic în ele. Ești în casa aceea și faci dragoste. În toate încăperile ei. Le umpli de orgasm și te umpli cu Lucifer. În casa în care cobori treptele de parcă le urci. Și te acoperi cu perdelele din ascunzișuri și îți odihnești răvășirile peste scaune, pe jos, printre paturi. Dansăm! Suntem pe un front sporadic, undeva printre dărâmături. Nu depunem armele! Hai! Strivește sub tălpi un ciorchine de strugure! Să te beau! Toarnă-l zemos pe umărul stâng. Scoate din lăzi pocalurile cele uitate și aruncă-le-n joaca asta ipocrită direct în pereți. Toate cataclismele și formele de pe deal se ridică acum dintre cei morți și aleargă la luptă. Sunt vii. Avem o grădină cu harpii și lestrigoni mirosind a tuberoze. Deasupra tuturor, îmblânzitorul de șerpi odihnește-n în pridvor, veșnic la pândă, cu al său rictus șiret, molatec, poate puțin nervos, către toată astă lume liniară și nătângă.

(Desen “Dansul”- Maxim Dumitraș)

Ai frânat brusc și ai spus că vrei să cobori. Ne-am oprit fix lângă o spălătorie de mașini, din care se revarsă un val de spumă densă, mirosind puternic a detergent și care ne-a ajuns la tălpi. Stăm ca proștii pe marginea drumului. Plictisiți, pe alocuri furibunzi. Mă uit la smochinul de peste drum cât de încărcat este și cât de multe smochine strivite, pe jos sunt, deasupra cărora roiesc pe rând muște, albine, viespi și ultimii fluturi. Final de vară. Scos parcă din cuptoarele lui Hefaistos. Este unica vârstă a omului și toate celelalte anotimpuri nu își mai au deloc sensul. Îmbobocim ca mai apoi să ne stingem, îngropați într-o funingine albă de îi zicem zăpadă. Pentru mine există doar vară. Și atât. În rest îmi introduc ființa într-o capsulă înțesată ochi cu hibernare și programată să se trezească agitată, în creierii nopții, în căutare de aer și de mai puțină răcoare. Mă cerți pentru că prin lumile mele cvasi-aglomerate mă perind ca o somnambulă. Cei ce scriu se îmbracă cu haine pe dinăuntru și nu pe dinafară. Pielea lor e acoperită în cuvinte și odihna lor e invers, din tavan înspre podea, precum liliecii, iar neliniștile lor cresc de jos în sus. Tot interiorul lor este plin de petice și de tot felul de lămpi diforme, la lumina cărora veghează. Se aude marea în partea dreaptă și arșița zilei coboară și se prinde de glezna stângă. Nu plecăm nicăieri. M-am săturat de timpul acesta pe care, din lehamite, l-am numit timp. Căci am vrut sens. Și ce să vezi?! Nu este nicăieri. Niciun sens. La piața îi auzi pe vânzătorii ambulanți cum sunt captivi în negoțul extravagant și pretențios al mărfurilor. La final, își vând de fapt gândurile metamorfozate în sămânța fiecărui fruct, crescut în livezile din spatele caselor. Căci gândul lor nu a mai încăput în suflet, s-a scurs în pământ și în loc să se întrupeze înapoi în oase și-a căutat o altă menire. Așa și noi. Dacă nu suntem de fapt oameni? Și suntem o schiță dintr-o visare, în altă visare?! Aruncă-mi o bucată de cretă și hai să ne jucăm șotron, ca atunci când am scris cu purpuriu pe fiecare treaptă din fața șemineului pe care l-am aprins la patruzeci de grade ca să vedem cât rezistăm. Nu am rezistat. Am stins focul cu găleți de apă și am cedat erotismului, acolo pe scări. Amintește-ți care este ultima vară în care ai fost viu. Conștient! Nu lăsa memoria artificială să intervină. Suntem niște șmecheri făuritori de false amintiri. Motorul mașinii huruie în gol, fără carburant și vara sticloasă de afară ne pătrunde pe nările uscate și în pântecele cele sterpe de trăire. Mai lasă-mă să ascult marea, cât încă mai am auz, lasă-mă să te mușc cât încă mai am buze și dinți. Să te pipăi. Cât încă mai am mâini! Să mă alergi în vară, cât încă mai ai tălpi! Apoi mergem la spălătorie să ne limpezim de propriile vise. Murdare și ele, și nebun de încinse!

Ce puțin a fost vară. Nici nu am apucat să coborâm soarele, din umbrele sale diurne, acolo unde ne desfășurăm osândiți plimbarea de lângă mare; mână în mână, ascunși și smintiți, în urma episcopilor din micile noastre cartiere de spovedanie. Laboratoarele secrete, unde oficiam în ritmicitate absolută experimentul solstițiilor s-au închis. A rămas în urma lor un praf colosal, o pulbere cangrenată așezată strategic pe structurile de beton. Nu aș putea spune unde a început și unde s-a terminat. Scena balconului în timp ce ei dormeau cuminți, jos, în mașinile înghesuite de peste drum. E doar strigătul stins al lebedei cu brațe masculine, atârnate ostentativ în sufragerie. Este atât de multă muzică în lumea aceasta, încât uneori nu mai avem răbdare și ne extirpăm sufletele, și le rostogolim voioși peste deal, acolo unde știm a săpa o fântână. Viorile senile pe la încheieturi ne înconjoară arcuș. Cu timpul am învățat să trăim fără veri. Așa cum am învățat să trăim fără bucăți din viețile noastre mai tinere, unde intenționat am estompat episoadele greu digerabile. Și acum nu mai avem chef. Să ne întoarcem. Suntem fericiți sub clopotul acesta de Cer, pe un eșafod cu puțini spectatori. Publicul nostru restrâns. Știm exact cum să îmblânzim timpul, precum un ghepard captiv într-un cort improvizat de circ. Am oprit minutele pentru că am închis ochii și am ascultat muzica. Și am odihnit o zi întreagă pe o verandă cu fața orientată la sud. Am dat tendențios cu dalta în galeriile noastre lăuntrice. Vinovați de preacuratele și preailuzoriile noastre plăceri. Ce puțin a fost vară cu noi și văd abia acum, cum vinul se toarnă singur, o parte în butoaie, o parte pe coapse, într-un alt anotimp, mai dur, mai spasmotic și mult prea departe pentru vara noastră care se coboară-ncet, încet în noapte.

Trăitul într-o cochilie fixă îți conferă sentimentul extraordinar, dar în același timp atât de hidos că lumea se mișcă, se întâmplă și există în afara ei. Captivul, insuficientul, prea puținul și apoi prea multul. Când ești în urbea aglomerată și aburindă îți mustesc ochii după visuri construite-n cazemate pe malurile râurilor, în preajma pădurilor celor dese, unde întunericul este de fapt lumină. Și când ești acolo, în văgăunile cu ale lor portofolii rupestre, cu viermuiala viețuitoarelor empirice pe degete, ți se face dor de urbe. A dracului ființă! Nehotărâtă! Cei de vă prefaceți că nu știți despre ce vorbesc și care mă priviți ca pe o pisică sălbatică, luați târnăcopul și săpăm împreună o gaură către adevăr, chiar dacă în sinea noastră suntem convinși că vom rămâne pentru totdeauna niște măiaștri mincinoși. Aud cum scârțâie treptele sub pudoarea trupurilor noastre hiperventilate. Cum punga de făină a căzut pe jos, s-a spart și pielea ni-e plină de un praf alb; în imaginația noastră suntem acoperiți de urme de cocaină, să o putem priza și să visăm fantastic în cochiliile noastre mărunte. Scările se contorsionează molatec ca într-un genial Dali și ne îmbracă în lemn. Mirosim a rășină, ca atunci în iarbă, în secunda aceea încetinită și panicardă. Armoniile se acordează, precum corzile pe-un Fender, și nu se măsoară. Ele nu au nici spațiu, nici timp. Fiecare definiție pe care le-am da-o este oarecum promiscuă. Ele sunt când sunt și-au învățat s-aștepte cuminți, în ale lor mici și fixe cochilii, lipite bine de pământ.

Un cer amplu de culoarea absintului, cu norii cârpiți doldora în buzunarul ochiului. A fost o iarnă ascuțită, plină de aripi frânte.
Noi credem că nu vom mai fi niciodată copii, dar apare un moment scurt, o secundă ruptă dintr-o milisecundă, undeva pe malul mării. O minge colorată se rostogolește pe stradă. Soarele este sus. Umbrele sunt dense și dure. Zeci de mii de sunete de cristale sparte, venind din bucătăriile gospodinelor cu năframe și șorțuri mânjite. Ferestre trântite cu vuiet de pereți. Este khamsin sau africo cum i se mai spune prin părțile locului. Un vânt sălbatic, dinspre coastele Africii, ce bate violent în anotimpul rece, acoperind asfaltul, mașinile, străzile și umplându-le gurile aspre cu nisip. Și mingea se oprește brusc. Pescăruși cu ai lor papagali de companie asurzitori. Orologiile nu mai bat ora exactă. Chelnerii înlemnesc cu farfuriile în mână. Mareea începe, în cremenii zilei, să facă cale-ntoarsă. Biserica Sfântului Nicolae, din care am ieșit mai calzi și mai copți. Mingea este sub piciorul meu. Sub ea, se zvârcolește o șopârlă cu coadă crestată. Aajej, vântul, îmi gâdilă timpanele. Ți s-a întâmplat vreodată să îți vină să vomiți brusc? Te aștept. Sunt aici, acolo unde ar fi trebuit să fiu întotdeauna și niciodată. Frunzele de palmier ustură vehement, în timpul flagelului tău experimental. Aleile se încovoaie. Nu mai rămâne nimic ascuțit. Lumile rubiconde dintr-o înghițitură de Aperol Spritz. Nimeni nu greșește în halul acesta. Și suntem, cred, parte din niște istorisiri cuantice, scrijelite pe fundul ceștilor, în zațul de cafea. Frica nebună de zbor! Ce-ți veni? Taman acum… când începusem să îmi culeg firav oasele dintre plajele cele neștiute și să mă compun și să mă recompun. Am încurcat tibia cu maxilarul și acum mi-a crescut un picior, în loc de gură și simt nevoia puternică să te pocnesc până te las fără de aer, doar din cuvinte. Nimeni nu are răbdare să aștepte la semafor. Culorile nu se mai schimbă. Daltoniștii se cuibăresc pe caldarâmul înfierbântat. Nimeni nu greșește în halul acesta. Nimeni nu trasează deșeuri pe cer. Ce mama naibii???!!! Uită-te pe unde mergi! Noi credem că nu vom mai fi niciodată copii. Un ac de siguranță prins la pieptul unei dame voluptoase, pe care îl șterpelesc ca să înțep mingea. Frâne, scântei. Maitreyi.

Anii aceștia nu există. Fericirea nu mai stă nici ea în încăperile mici, orientate spre Sud. Acum sunt închise și toate ușile. Aerul circulă pe sub ele, în adieri răcoroase. A fost odată, demult, un alt an în care orologiul bătea invers și florile aprigi de cireș se transformau la loc, în boboci. Dar nu anul ăsta. Acesta este vândut nonsensului. Cincizeci de apeluri pierdute și o moarte. Renunțarea. Uneori durerea are culori vii, tari și este încapsulată în cutii mici de carton sau sub pielea craniului, alteori durerea vine-n monocrom. Vine într-o amiază de august în care nu mai răspund la telefon. Anul alegerilor, întins machiavelic pe doi ani, pe trei ani, decimat și simultan înmiit. Vine un timp alegoric în noi. Și dacă aș vrea să mă întorc acum….nu mai există unde. Ai știut exact ce voi simți atunci când totul avea să ia sfârșit. Muzica intimidantă a palmelor, ultima pală de vânt, ultima baie, ultimul pahar de vin, ultima dată când am răsucit cheia în ușă, ultimul apel. Pe asfaltul gri se rostogolește o panglică roșie. Pare o ipostază din muralele lui Bansky. Nu îți voi mai scrie, nici măcar acum, când ea nu mai este. Cândva mă voi întoarce să îl îmbrac pe copilul din mine, să îl îmbrățișez tare și să îl sărut pe obraj. Va fi bine. Nu aveai de unde știi. Te iert. Între paranteze, lumile din sacrificiu zbiară. În adâncul lor nu se iartă. Nici noi nu iertăm, speculăm niște apanaje tuturor acțiunilor noastre pentru a ne simți în deplină siguranță cu noi și cu filmele prinse pe rolă din viețile noastre. Poate că într-un alt univers târziul nu există definit și creierul nostru va fi gol de noțiuni, de limitări, de firavele încastrări. Trebuie să fii prost să repeți aceleași și aceleași greșeli, îmi zic eu, într-un puseu de onestitate. Eu cu mine și cu niște crâmpeie despre cineva îmbrăcat în cămașă cu carouri. Ea nu mai este. Trebuie să învăț din nou ce înseamnă a nu mai trăi în frică. Viteza fantastică în care am coborât scările ca să viețuim într-o încăpere cu note floydiene și podele cu vedere la Cer. Sunt frânturi ce rămân mereu cu noi, oriunde am încerca să ne eschivăm de ființarea lor. Unele sperie, încât inima se face mică, precum o nucă îndesată pe esofag, altele sunt pline de lumină și de mireasmă de fân proaspăt cosit. Am încurcat relatările, nu? Nici eu nu mai știu unde sunt eu, darmite tu…. Oare ai terminat moara de vânt? Și de pictat ochii păpușii de porțelan? Cuvintele mele se scurg pe dictandoul muribund. Timpul nostru netimp cel mereu în contratimp. Stop cadru. Dublă expunere despre cum să oprim viața în loc, în povestea asta slută, grea și prea cu nenoroc.