Stăm în genunchi, pe jos și rulăm tabacul. În toată clădirea miroase a cuișoare și a molii zburătăcite și venite parcă din mahalalele timpului direct în dulapurile noastre din lemn de alun nealtoit. Sunetul foii de tutun se întinde ca o sfoară subțire și multicoloră între primul ei țipăt și momentul de acum.

La etajul cinci al clădirii crește o pădure de eucalipți și camera centrală este plină de oglinzi. Oriunde te întorci nu ai cum să scapi. În unele te vezi diform, în altele te uiți să te asiguri că încă ești viu. O încăpere în care se simte mucegaiul proaspăt al viețuirii în memorie. O privire din toate unghiurile și mângâierea intermitentă a degetelor ei peste vene. Nu sunt vineții și nici nu au explodat cum rememora ea ca s-a întâmplat odată, acum foarte mulți ani, lângă un pat extensibil în care a respirat liniștită lângă moarte, fără ca nici măcar să știe.

Pernele pline de ciucuri pe la colțuri sunt răsfirate pe jos, alături de tipsiile cu dulcețuri, rodii uscate, nuci și rahat, șofran, nougat, curmale, ca și cum în blocul acela de beton am deschide un bazar din Orient. Am făcut anotimpul din noi tapet și l-am lipit cu saliva pe post de adeziv, în verde, pe unul dintre pereți. Apoi îl lingem șugubăț.

Nimeni nu îndrăznește încă să pomenească despre extincție, mai ales acum, când așteptăm primăvara, întinși pe canapeaua psihologului fictiv, cu ochelari rotunzi și rame negre. Și el nu ne vede și nici nu ne aude. Sporovăim unul cu celălalt tot ceea ce știm deja. Îmi vine să îi dau o palmă soarelui să apună mai repede, să terminăm ora, să scoatem banii și să ne închidem pandemici în congelatorul cu gheață. Nicio mandala colorată nu va putea șterge vreodată trecutul. Și adulții din noi nu există. Suntem copii pe dinafară, copii pe dinăuntru, în seara aceasta care naște cactuși.

Cum să ierți uraganele din surdină?! Cum să nu mai fii mic, pentru că în timp ce anii strâng tu dispari? Atunci când uneori te gândești să faci un efort să fugi pe roșu prin fața autobuzului. Numărul de înmatriculare ți se oprește pe piept și ești înapoi într-o seară de iarnă la o mănăstire și ai făcut febră, în focul mocnit, în care scurmi și scurmi sub tăciune, căutând ziua de mâine care e deja azi.

Raftul cu viniluri împerecheate pe genuri este piesa de rezistență a încăperii. Și dintr-un colț al ei, coboară din când în când câte o ploaie deasă, ca la ocean si curge peste șemineul improvizat în mijloc ca să ne încălzim. Lucrăm des cu termometrul cu mercur, într-o casă care se clatină la prima boare și care se inundă cu flori dulci de zarzăr. Am pus inima pe vârful unui băț și o trecem prin foc ca pe marshmallows. Miroase a sate de țigani în mijlocul pântecelui. Și îi purtăm acolo pe toți ce ne-au născut și apoi pe toți care ne-au ucis. Să nu ai timp de visare! Este atât de periculos! Ascultând muzica unui transgender în timpurile lui politically correct, treci cu degetele pe deasupra coapsei și dintr-odată am atins nemurirea.

Cine citește și nu înțelege, cine iubește și lasă și cine aude și vede, dar nu îi pasă. Psihologului!

De pe canapeaua verde, în colțul retras ce miroase acrișor a boabe de coriandru ne dăm seama că locuirea de la etajul cinci nu ne convine. Că suntem niște oameni, oarecare. Fără de puls, așteptări și iertare!