Puntea de lemn dintre două pricesne. Apoi puntea de piatră, peste care am pus tină să plantăm vlăstare dintr-un copac nemaivăzut. Sub punți niște scorburi, coborâte adânc tare, sub pământ, unde căutăm curioși stadiile descompunerii, înfășurați în frunze. Unde este capătul gândului? Al milisecundei? Limita de sus a lipsei de oxigen, limita de jos a umilinței?! De unde să pornim în căutare către capătul lumii pe care ne-am angajat să îl chibzuim după ce îl vom prăvăli din abstract. O perdea de păsări acoperă pământul, cu aripi exotic multicolore. Ciocurile lor ne poartă limbile, iluziile și dorințele, pe deasupra împărăției tuturor entităților zoomorfe ascunse în memoria lichidului nostru rahidian. Bulevardele țâșnesc repezit, pline de claxoane ascuțite or grave, printre care ne unduim noi, cu spiritul ieșit în afara cărnii. Trecutul ne-a învățat să dansăm întru acum, în pasodoble. Ne strecurăm emoția printre caroseriile mașinilor ruginite, cu grijă, fără să ne julim pielea. Comportamentul nostru arian ne inundă. Precum o serpentină ce ne străbate harta trupurilor. Avem un zbor pe deasupra, pe care îl executăm hedoniști, în lentoare, savurând fiecare constatare a supremației ființei noastre. Ceilalți. Gurile lor, deschise larg, cu dinții mari, ca de rechin, mirosind a ceai de lavandă, ne caută. Avem oarecum o rană deschisă, acolo unde se află ombilicul, de nu vrea nicicum să se vindece. Ne zbatem să respirăm în suflu de metale grele. Plasele de țânțari pe care le aruncă ei, în urma noastră, ni se agață de falange, dar scăpăm. Suntem încă liberi și superiori, în fuga de intențiile lor obscure. Nu se pricep la capcane. Și am reușit să ne salvăm pentru că în loc de tâmple avem două cufere, poleite cu bronz. Sunt pline de secvențe în care am tăiat din noi bucăți pentru vindecarea lor și ne-am estompat câte puțin, între toate aceste transplanturi. Puntea de lemn scârțâie. Glasurile duhovnicilor se înalță cu o rachetă spațială în prima gaură de vierme, ca să hrănească marele cosmos. Pragurile lăcașurilor de cult tremură gârbovite de urma lăsată de genunchii celor prea plini de rugă. Puritani căutători de aurore boreale. Mâinile lor împreunate îți vine să le cuprinzi și să le săruți, prin fumul arselor lumânări din ceasul de taină. Să continui astfel să vindeci sau să te vindeci, în căutarea extravagantei bogății de la capătul lumii. Apoi puntea de piatră, de se tot sfarmă și crește la loc în noi, și vlăstarii ce s-au transformat în violoncele cu corzi de ceară-lumină, pe care ne dezmierdăm degetele cu muzică atunci când orașul se stinge voios în surdină. O clipă de neatenție! Cu borna zdrobită de lângă tine pe care scrie “mult nu mai este”. Căci nu trebuie să ajungi la un capăt, ce nu are oricum un capăt și nici capătul capătului nu se sfârșește și astfel până departe mult mai este. Ascunde-te mai bine în spatele sternului. Unde generații de-a rândul ți-au împletit o oglindă. Și ei ne-ar spune: capătul e aici!!! Între cele două pricesne, sub păsările cu cioc lung și subțire, pe străzile vertebrate de animale sălbatice, în simulacrul de oameni, în goana și fricile și dezastrele neamului, în iubire, în izbăvire, în zi și în noapte, în întrebări, cât mai multe, mai dese, mai ample. Capătul e aici, într-un început din spatele unui os. Hai! Ia-mă de mână, să urcăm treptele, să rupem chingile, să trecem punțile, să ne golim gândurile, să uităm, să ne amintim, să facem, să desfacem, să inspirăm, și să adormim împreună, sus, la etaj, în capătul lumii!