Doi nori, ca niște cascadori debusolați prin sertarele vintrelor! Lumești și umplute cu plasmă. Coase-acolo niște aripi, în sunet greu, penaj metalic! Doi nori fără intersecții, în terestre putrefacții. Gri, cețoase și funeste. Din care-ar vrea să picure cerul și să se scurgă sporadic pe conturul unor buze cărnoase de femelă lynx. Doi nori, viețuitori în praf mărunt, pe-un portativ minor răsfrânt, amestecat mojic cu miez de nucă-n sârg zdrobit. Sunt norii unei alte toamne, disecate până la atomi. Au corzi elastice de chihlimbar și niște verigi ancorate mult prea bine sub pământ. Și, în adâncul lor nucleu, cresc, onduleu, pe coroana copacilor gestanți cu vată de zahăr. Nu mai avem nicio energie, care să se transfere din degetul meu în degetul tău și invers atunci când le coborâm pe amândouă în cele mai silențioase eprubete. Experimentul neliniștilor în lumile adverse, unde norii nu știu niciodată să plouă sau să plângă. Există o fereastră imensă prin care te uiți la ei și un scrin vechi în fața ei pe care mă frămânți aluat. Ai să mă coci ca pe-un cozonac, în cuptorul cu corn, până îmi vei descompune fiecare celulă și fumul va ajunge sus, în ochiul închis al celor doi nori și apoi în ochiul deschis și se vor ustura și tare-nfricoșa de-aceste peregrinări cu susul în jos și de-a josul în sus, în viclenele noastre scindări, care niciodată nu-s!