Există un anotimp de aur al strugurilor, al intervenției de forță majoră sub inspirație dionisiacă, al accidentelor și resuscitărilor. Și un altul în care l-am cunoscut pe talentatul domn Ripley. Un anotimp în care priveam în naivitate intențiile oamenilor și un altul în care am intrat în carceră, undeva prin niște țărmuri pierdute, lângă Sevastopol. Eram foarte departe. Orbitam în jurul unei planete nelocuite, în mintea mea, cea descreierată, pe care mă chinuiam să o înțeleg. Era o iarnă profundă, drumurile mocirloase. Mașinile înaintau greu, era frig și orizontul tapetat cu niște apusuri sângerii. Îmi amintesc foarte clar cum am încurcat nucii cu cireșii. Cum căutam niște variante mai puțin complicate de epifanii, cum mi-am tras în viteză prima rochie albastră din dulap și apoi am plecat. Am socotit că sacul a ajuns la fund. O frică hulpavă și neîntemeiată mă privea de după zid. Aveam în brațe o carte pentru copii. Îmi vandusei cerceii și mi-ai strecurat între foi numărul de telefon al acelui străin. Era un anotimp în care, pe cer, se prăvăleau comete, meteoriți, galaxii. Era o lumină constantă, chiar și noaptea, și ochii ne erau obosiți. Ne aciuam în mica bucătărie cu vulpi la câte un pahar de vin roșu. Ascultam mult jazz și ne prefăceam că știm dansa flamenco. Și ne prindea dimineața, înghesuiți, în niște replici terne, de oameni plictisiți. Urma să apară Ripley și să vin să îți povestesc despre el. Cum era un viclean, fără de caracter, un mișel. Și cum l-am omorât într-un vis, spânzurându-l de grindă. Apoi am făcut autostopul. Înspre Sevastopol. M-am gândit că acolo nu mă va găsi nimeni, or cel puțin nu în viață. Că o să pot locui într-un far, cu fața la mare și spatele la Dumnezeu. Și că îmi voi construi niște lumi, ca niște paranteze, în casele mele burgheze, învelite în fantasme ponosite și superficial măsluite. M-ai învățat să fug și m-ai învățat să scap! Să nu îmi asum nimic din ce știam despre mine. Trebuia să îmi fie frig. Trebuia să locuiesc în ceață, să pot mai apoi cumva evada din carcasa posibil compromisă. Nu ieșeam aproape deloc din casă. Cineva îmi lăsa plasele de cumpărături, jos, pe prag. Coboram în viteză scările farului și le căram înapoi cu o bucurie de nedescris. Cumpăram de fiecare dată unt, cafea, trei brioșe, două cărți, un vin și o sticluță de douăzeci mililitri cu parfum. Era necesarul meu de supraviețuire, undeva, în exil. Pescărușii țipau și se roteau în dans macabru deasupra valurilor. Îi priveam cu insistență de sus. Cu câtă atenție își urmăreau prada și cu câtă precizie o prindeau. Mai văzusem undeva scena asta. Eu însămi fusesem în ciocul unuia și îmi mâncase o parte din ficat. Nopțile erau tot luminoase la Sevastopol. Mi se făcea dor tare de cum îmi povesteai de măslini, de golfurile în care făceai baie gol, de buchetul Chablis. Trăiam uneori niște mici spovedanii, prin intermediul telefonului, râdeam zgomotos și te numeam Spacey. Există un anotimp de aur al strugurilor atunci când se pornesc focurile prin vii. Iar eu plecasem în niște pământuri reci, fără de plăceri, de oameni grozavi și fără poezii. Se mai întâmpla să vină la far câțiva vizitatori rătăciți, surprinși de îndrăzneala mea de a îl locui. Îi așezam la masă și îi serveam din cochetele porțelanuri, din paharele de cristal, îi culcam în așternuturile albe de Damasc după ce le strecuram în taină un somnifer. Noaptea mă duceam în încăperea lor și rămâneam pe jos, lângă pat. Îmi aminteau mereu de extincțiile de acasă, de toate războaiele din cer…de cele de pe palier, de copilăria cu miros de icter, de mâinile lui mirosind puternic a săpun, de amfiteatrul plin, de bocancii cu ținte de fier, de țuica fiartă de la numărul 10, de o moarte, de câteva aventuri deșarte, de-o tipografie părăsită, de orașul natal și de carte. Când cu zilele ninge troiene, îți scriu și aștept să îmi spui, că sunt pregătită să mă întorc. Răspunsul e surd, puțin și imun. Simt că nu mai am loc în nicio variantă de anotimp. Nici în cel al stafidelor sau al hegemoniilor lipsite de sens, nici în cel în care se împrăștie pe străzi insecticid, sau în cel plin de melancolii; nici în cel în care nu se mai prăbușesc stele, sau în cel în care Ripley încă trăiește. Și mi-ai trimis o cutie de carton la far, goală înăuntru și inscripționată cu un calendar, să mă întorc în ea, de fiecare dată când simt c-apasă iarna grea sau că vreau rezilient să îți rumeg lecția. Farul nu are obloane, drept urmare nici întuneric. Sirenele de pe plajă se zgâiesc la mine mereu. Sunt grele iernile din Sevastopol. Într-un șemineu colorat dintr-un foarte departe, cineva arde tăciuni și mă caută sub o piatră. Acum mă fac scrum!