Avem tot timpul din lume, în dimineți cu ceață, înfrigurate și demente, în umbrarele caselor noastre frumoase, acolo unde am ascuns niște hortensii uscate și unde l-am înhumat pe Ptolemeu. În încăperile lor înalte și pline de lumină. Acolo unde avem fiecare câte un altar, așa cum am fost învățați. Iconostasele sunt complicate. Unul grav, puțin întunecat, cu munți de manuscrise arse, cu sfinți subțiri, necunoscuți, cu o tăcută plecăciune dintr-o oarecare spășire bizantină și cu niște butași de vie chivernisiți pe la rama icoanelor; altul dezordonat, din piatră și lemn, nefiresc, cu un Christ dărâmat și uitat pe cruce, cu untdelemn curgând stropi peste un mănunchi de busuioc proaspăt și sufletul lui Iov, îmbrăcat într-o cămașă neagră de noapte, mirosind a mosc. Casele noastre sunt în oglindă, pe-o coastă abruptă-n iz de-osândă. Le folosim pentru a adormi în dormitoarele labirint, în baldachine concave ca să visăm cât mai bine cum alergăm undeva, printre aștri. Într-un cosmos albastru și plastic, pe care îl folosim în loc de acoperiș. Și există un abur care tranzitează holurile și se îmbracă în hainele noastre și ne scârțâie scările, podelele, țâțânii ușilor. Și pentru că avem tot timpul din lume, ne oprim uneori la fereastră pentru-o rugăciune. Și eu îmi fac cruce cu degetele de la mâna dreaptă, iar tu cu degetele de la mâna stângă. Ne amestecăm limitatele replici în buza unui amor clandestin. Atunci când peste drum înseamnă departe. Habar n-avem să ridicăm vreo rugă spre cer. Altarele noastre sunt false. Ne închinăm unei versiuni de eter, în care am învățat să conviețuim organic, într-o variație de sublim. Prin coșurile caselor noastre se ridică un fum de smirnă. Blagoslovim clipele și măruntaiele unei istorii scelerate și exasperante în crăpături de vitralii. Fabulăm de multe ori, puțin câte puțin, pe aleile noastre diagonale. Avem tot timpul din lume, întârziind pe covoare persane, din niște încăperi apostrof. Să chibzuim la necuvinte, la acțiunile noastre neinteligibile. De unde am apărut și unde ne ducem, pe unde îndrăznim să hoinărim, ce e tangibil, ce e senil și ce forțe obscure ne traversează deplin! Nu ne vom vizita niciodată. Vom rămâne în spatele unor perdele, cu mințile praștie, în rugăciunile noastre nefaste. Am exersat cum să facem amor, într-un colț imaginar de coridor, sub candela ostentativ aprinsă. Dumnezeii noștri sunt inegali. Sulfuroși și plini de spini. Blânzi sau atroce, calzi sau saturnini. Ne urmărim mântuirile la miez de noapte, având pe limbă o boabă de venin. Cum să ne rugăm să ne știm mai aproape! De aștri, de ceruri, de Dumnezeu, de noi, de minuni?!

Avem tot timpul din lume. În dimineți calde dintr-o vară indiană!  Pe prispele caselor noastre miraculoase, unde ne fugărim prin altare să ne vânăm reciproc norii. Și atunci când renunțăm la a mai fi agorafobi, ieșim și nimeni nu ne bănuiește pe stradă că noi am umbla cu sufletul păsări, cu pete-n strugure tanin, îmbrăcați în cele mai fine mătăsuri!