S-a pornit instant un vânt puternic care împinge, parcă, intr-o roabă ramolită, toți norii. Îi scârțâie roțile neunse, undeva la împletirile orizontului, ca o măcinare letargică de boabe, între pietrele de moară. Duplicatul unor acrobați meșteșugiți îi răsucesc fuior între degete și apoi îi frământă între palme, apoi îi cos în buzunarul costumelor, drept petice colectoare, pe dinăuntru. Niște suflete în care cresc spice aurii de grâu, potente, încărcate și revărsate! Și ale lor trupuri apetisante de pe țărmul acestei mări uriașe, deasupra căreia se cască un cer plin de lapis lazuli. Așteaptă cu toții, seculari și încremeniți, o corabie, construită din lemn roșiatic și ușor, de cedru, parfumată-n miere adusă tocmai din Sumatra, cu mateloți viguroși și trei punți deschise spre nicăieri. Îndesată cu mirodenii venite de foarte departe, dincolo de-Orient. În cuferele stacojii, din răchită împletite, sunt așezate în straturi dezordonate pulbere de cardamom, șofran și tămâie! Lemnul corabiei este gros, șlefuit de timp și de infinite generații de tâmplari, extrem de fin la atingerea dintre minte și palpabil. În vârful catargului odihnește un Phoenix cu 3 capete: de corb, papagal și porumbel. Penajul lui cel pestriț, cusut cu ceară dedalică și încrustații de argint ține loc de far pe corabie în loc de far pe pământ! Îl mai auzi uneori cum țipă exotic și stins! Și ei așteaptă cuminți ancorarea, cu venele străvezii, cu buchisiri de cuvinte încrucișate și nenumărate nevralgii, între toate țărmurile cele aspre. Și deasupra lor o ploaie puternică se stârni și întinderea mărilor s-a umflat volbură. Au urcat cuminți, doi câte doi, așezați apoi regulamentar în drepturile hublourilor pavoazate-n vitralii. Mărunți se vedeau prin ele, ca niște exponate stafidite de viață, cu picioarele goale, bătute-n piloni în osatura vasului. Și a plouat zile, nopți, ani și răstimpuri. Și-n tertipurile minții lor de visători aspirau încă la vreo rătăcită zdreanță de pământ! Și-apoi a stat! A bătut precum o eternitate la porți, cu niște trimiși soli receptacul! S-a oprit! Și dintr-o dată nu a mai rămas urmă de apă. Focul celest va fi fost deja mocnit! Corabia hălăduiește acum pe vârful unui munte singuratic. A rămas fără cârmă, fără de Phoenicși si fără de marea baltă! Corabie de lemn azi! Mâine corabie dură de piatră pregătită de daltă! Căci au fost mici, proști și nătângi și acum vor imediat, înapoi la apă!