A fost cel mai frumos septembrie. Apoi cel mai frumos octombrie. Până nu! Căci a plesnit din cingătoarea strânsă tare pe brâu pe limba molatecă a șarpelui exotic. Acum mulți ani, într-o amplă procesiune stradală, s-au răsturnat niște tristeți, care au umplut casele, gurile și urechile câtorva oameni în flori alb-pufoase de bumbac. Se croiau niște rătăciri despre care se spunea că cineva le va răscumpăra cândva cu bani grei. Cei ce fuseseră posedați de virusul respectiv se simțeau ca și cum cineva le-ar drena constant ființa până ar deveni niște vapori umezi și apoi ar dispărea. Nu a funcționat niciun tratament medicamentos, nicio abstinență, nicio inițiere. Era o holeră a inimilor, dar nimic de-a face cu stopul cardiac. Și de atunci nimic nu a mai fost la fel. Le-a crescut undeva, deasupra plămânilor, un copac stufos cu poamele veșnic în pârgă și aveau clei între oase. Se căutau unii pe alții și își marcau casele cu însemnele plăgii ca sa se poată recunoaște între ei. Au trecut ani de atunci. Unii își mai amintesc poate de invazia aceea de singurătăți care i-a expulzat pe rând din propria carne, mai zăbovesc și acum prin ceruri indigo. Tensiunile s-au scuturat sistematic. Unii nu mai sunt. Alții au plecat în alte născociri. Și câțiva au urcat pe un deal. Și-au întins covorașul pentru ruga de la geamie sub umbra unor eucalipți. Au rupt bucăți de pâine rumen coaptă în cuptor și le-au înmuiat în farfurii colorate cu ulei de măsline. Degetele murdare le duceau la gură în căutarea unui ecou lubric de la facerea lumii. Dealul avea aripi și niște cutii cu lacăt în care erau închiși norii. Avea vraci matusalemici cu piele de bronz și ochi de corten și vindecarea lor se închina smarald către răsărit. Dealul avea și o inimă, ascunsă îndărătnic sub pământ. Suna ca și clopotul greu și ruginit al unei blestemate mănăstiri hispanice din secolul XVIII. Cărările ce duceau la ea erau vegheate de trunchiuri clepsidră și pe alocuri de violentate cariatide cu smalțul sărit. Dormeam în hrubele de andezit, încolăciți precum moluștele, pe tulpini și frunze de leandri. Am visat acolo, sus, în dealul neștiut un cutremur peste noapte. Și apoi apa! A urmat un tsunami vulgar și izgonirea din Rai! Avem acum niște cratere între stern și faringe și cleiul dintre oase s-a întors betejit. Adami și Eve răstigniți de-a lungul coloanelor noastre vertebrale și un Iuda claustrofobic la zenit! Acum mulți ani, într-o amplă procesiune stradală, s-au răsturnat niște tristeți, care au umplut casele, gurile și urechile câtorva oameni în flori alb-pufoase de bumbac. Unii au rămas să mestece, jos de tot, între putreziți!