Azi suntem niște maiko. Ne întâlnim întâmplător cu versiunile noastre din trecut la un semafor. Sunt vaporoase, au o coafură excentrică și inima sănătoasă! Gândim scurt: avem nevoie de oameni cu care să ascultăm muzică. Cu care să ne așezăm, jos pe podea, dezbrăcați, fără să ne fie frig or rușine. De oameni cu care să privim cum se mișcă perdelele cu vulpi în seri lipsite de tihnă. S-a pornit din senin o ploaie puternică! S-au umplut paharele de pe mese cu câteva disperări, din fiecare incăpere care se scufundă; și rămânem astfel de pază pentru niște umbre lumină. Ne plimbăm palmele pe deasupra luciului apei și apoi ne afundăm. Un miros puternic de pepene galben dintr-o oarecare reprezentație acrobatică ne bolborosește în nări. În camera din mijloc creștem un ciclop pe care îl cheamă Baltazar! Ne sfătuim cu el de fiecare dată atunci când vrem să coborâm punțile. Mântuirea lui vine cu o miasmă tare de fier. Ne păstrăm hărțile pe limba lui puturoasă și la subrațul lui toate nedumeririle. Unde duc azi înserările din drumurile lor arcuite eliptic pe dublu sens? De ce nu putem respira îngropați sub pământ? De ce nu avem creierul prins la diafragmă? Iar în spatele genuchiului ținem toate rateurile. Când trimitem ciclopul la culcare eu te cert! Pentru excrescențele lingușitoare pe care ți le trag din lăuntru și le strâng pe mosor! În cumpăna crestată cu briciul, desfășurată între bordeiele pline de paie și conacele boierești am dat foc la miriștile extatice și am vrut să frământ timpul, ca pe un aluat, să îl intind undeva între tine și noi! Avem nevoie de oameni cu care să ne agățăm de cer, prin cabluri lungi și groase, rotite bine pe încheieturi. Să fim dezveliți de toate cojile unei eventuale realități absurde. Nimic nu este întâmplător în timp ce totul rezidă dintr-o organică întâmplare. De la euglena verde, la Prometeu, la Renaștere, la Revolutia Industrială… până la noi! Nu vă bulbucați ochii după sensuri. Ele sunt pentru că suntem suficient de vicleni să găsim niște modele repetitive în tot haosul existenței. Azi suntem niște omizi târzii cu viețile-n rapel! Sălbăticiuni ce suntem cu o viață emoțională precară. Eu te râvnesc pe tine, tu pe mine, în dans tribal. Oamenilor le este un dor bolnav de oameni în canibalismul acesta obosit și alienat! Am adormit, fără să vrem, ca să uităm. Ni se vedea pielea puțin, pe sub țol. M-am speriat căci vei fi aflat deja despre noi și vei tăcea mâlc! Baltazar îmi spune să nu îmi fie teamă! Va șterge derapajul cu bureții lui îmbibați în oțet! Izbăvitorul și dumnezeul meu! Și-apoi merge din nou să ne facă rost de oameni! Alții! Sau poate că tot noi!