Îmbracă-mă în cea mai frumoasă rochie verde-albastră pe care crezi că o am ascunsă în decrepitul șifonier, cel plin de mici și putrezite termite; pune-mi pe buze ruj roș și lasă-mă lângă râu. În cealaltă viață orașul va avea același gust de miere alună. Prin crevasele lui va urca o lumină caldă cu miros de conifere uscate. Castanele cele țepoase azi și deja expirate mâine. E un fel de august prelungit înspre toamnă cum parcă niciodată n-a fost. În lumile lui Eol ne tăiem brazde mocirloase prin grădina plină de lighioane. Fiecare descompunere este enervant de colorată. Pigmenții sunt denși. Avem câte un cui bine împlântat în tâmplă, de care stă prins un zmeu. Suntem iscusiți în a ne lucra temeinic propriile aripi. Să ne ducem de-a rostogolul, grei, într-un decolteu de femeie coaptă. Cadoul de azi, ispititor și întins pe tipsia înmugurită-n colți de argint, ne amintește de mure și de o călătorie de taină în pădure. Mov. Roșu. Negru. Dulce! Deschide larg porțile dintre cele două lumi. Nu suntem încă sătui. Cum arată oare omonimii noștri? Identici cu noi. Dar dincolo tu ești eu și eu sunt tu. Am așteptat degeaba revelionul toamnei la doisprezece noaptea. Ea nu mai vine. Ea a plecat. Arunc-o în șemineu, ca pe o așchie gata de combustie sau ca pe o proastă inspirație de care vrei să te lepezi. Golește-o iute de orice vâlvătaie! Căci și-a făcut mici ascunzători în care fuge din ce în ce mai des. Măruntă și nechibzuită. Crede că acolo nu o vede timpul. Nu o găsiți nici voi. În care dintre lumi curge râul? Acum stă pitită într-o bucătărie cu lumină difuză și te strânge în pumni. Iubește pe rând, prin geamul deschis, sub mansardă. O structură uriașă din fier ruginit se ridică din țărână. Are prinse de ea niște șopârle cu piele rece, câțiva nori și două trompete. Și crește! Neîncetată și vie! Urlă și duhnește a lut proaspăt! Fură niște lumânări și vine înaintea-ți să îți lumineze drumul. Astăzi porți cu tine o tristețe desăvârșită, cu puțin iz de cărbune. Scârțâie dușumeaua. Pasul tău apăsat și tembel. Nu mai încapi în propriile încălțări și ai tapetat nervos camera cu lemn de santal. Sau de mesteacăn?! Oare?! Mi-e indiferent! Revers! E atât de mult zgomot. Mi-am astupat urechile! M-am rătăcit și nu știu cum să te mai port. Te agăț și pe tine în cuiul din tâmplă și ne rezemăm de un mal. Natură moartă. Cineva ne urmărește, ca un soi de ilicit dezastru. În cealaltă viață orașul va avea același gust de miere alună. Din șifonierul decrepit și plin de termite ne vom trezi din nou și din nou, pe fundalul unor dimineți onaniste și mucegăite, când îl luăm la rost, disperați și agnostici, pe cel ce credem că ar putea fi poate însuși Dumnezeu.