Ne-am ridicat dintre ape. Noi, oamenii mărilor, cu șosete de amfibie și plete de alge. Arătări nemaivăzute, cu solzi pe pântec, cusuți gordian în mii și mii de micro-noduri. Inventatorii unui limbaj neinteligibil, căruia-i adăugăm zilnic cuvinte. Castelul din scoici și melci de sub apă, pe ale cărui coridoare rulează vieți, entități, astre. Lichidul modelat în propria noastră atmosferă amorfă. Un timp mai târziu. Îmi e teamă de apă și insist că locuirea noastră este acolo, arcuiți în poziții de fetus, gata să o luăm cumva de la capăt. Există un fel de joie de vivre, sub soarele arzător, în sunetul de cicade, când eșuăm teribil la mal. Rămânem cu bronz tare și o piele îmbrăcată-n sare! Ne clătim părul plin de vietăți marine și ne apucăm să construim o casă, sus pe pământ. Are pereții din sticlă, și înăuntru dăm drumul puternic la apă, ca să păstrăm exercițiul plutirii în structura spirală. Cine să ne mai înțeleagă, după cum răstălmăcim noi lumile și cum le mai amestecăm în ritmul unor alungați semizei?! Acvariul nostru e curat. Lustruim zilnic. Lumina-i pătrunde prin tubulaturile concav așezate pe peretele sudic. Îl oxigenăm frecvent în ale lui încăperi întortocheate. A crescut și multă iarbă de mare. Primim firmituri cu porția și unii ne privesc mirați, din afară, alții ne ascultă bolboroseala branhiilor. Ne-am ridicat dintre ape, naivi, să ne alcătuim pe pământ! De-atunci, acvariul se zgâlțâie-nfrânt!