Muzele nu au dreptul să fie geloase. Ele doar sunt. Rotunde forme calde, coborâte aiurea pe pământ. Stau în poziții contorsionate în mijlocul diafragmei și superficial își cresc rădăcini fragile în camerele cordului. Sunt ochii de taină de la miez de noapte. Și limbile grozave ale harpiilor. Sunt iele mahmure și boboci rupți dintr-o oarecare primăvară. Nici măcar nu sunt frumoase. Au în schimb în ele ceva frânt. Ca o supurare, la mijloc, între coaste, ce-i face pe unii să vină după ele, adulmecând. Sunt închise ca o curea în jurul taliei. Potrivite de obicei la a treia măsură, mestecând câlți în gură. Locul lor uneori e un soi de nicăieri. Cresc ouă de țestoasă în beznă și își piaptănă părul cu perii de fier. Par niște lotuși aprinși, cu pulsația lor vehementă până sus de tot, în dinți. Nestatornicia lor e difuză. Acum sunt, acum nu mai sunt, colb presărat în vânt. Nu știi cum să le așezi pe talerele luminii. Nu știi dacă să le trimiți în iad sau lui Dumnezeu. Sunt un soi de mereu, vertical, frustrant, alunecos, panaceu. Ne amintesc de toate vârstele noastre care nu mai sunt! Le mai găsești prin temnițele Colosseum-urilor tânjind o gură de aer. Mai odihnesc pe tejghelele vechilor farmacii, acolo unde încă mai găsim poțiuni dosite în tot felul de recipiente mici. Le bei, le mesteci, le mănânci. Scrii despre ele! Mult, puțin, ștergi! Le pui văluri dese și le pictezi! Le rătăcești în virtuosul harem. Muzele nu au dreptul să fie nervoase. Ele doar sunt. Niște umbre de tabac, trântite bine de pământ! Își așteaptă rândul cuminți, între ierburi. Sălbatice și gingașe ființe, cu dreptul asigurat la un redus fragment de nemurire. Le găsești pe scaunele cafenelei de la colț, cu rochiile cele lungi și cu exoticii cercei prinși în lobul urechilor. Acum ești Ulise. Îți acoperi timpanele să nu le auzi prea tare cântul! Ele nu sunt decât poate niște rătăciri. Niște mici blasfemii în rigurosul proces ADN. Niște sincope pline de antinomii. Ele sunt! Ele pier! Ele sunt!