Ai frânat brusc și ai spus că vrei să cobori. Ne-am oprit fix lângă o spălătorie de mașini, din care se revarsă un val de spumă densă, mirosind puternic a detergent și care ne-a ajuns la tălpi. Stăm ca proștii pe marginea drumului. Plictisiți, pe alocuri furibunzi. Mă uit la smochinul de peste drum cât de încărcat este și cât de multe smochine strivite, pe jos sunt, deasupra cărora roiesc pe rând muște, albine, viespi și ultimii fluturi. Final de vară. Scos parcă din cuptoarele lui Hefaistos. Este unica vârstă a omului și toate celelalte anotimpuri nu își mai au deloc sensul. Îmbobocim ca mai apoi să ne stingem, îngropați într-o funingine albă de îi zicem zăpadă. Pentru mine există doar vară. Și atât. În rest îmi introduc ființa într-o capsulă înțesată ochi cu hibernare și programată să se trezească agitată, în creierii nopții, în căutare de aer și de mai puțină răcoare. Mă cerți pentru că prin lumile mele cvasi-aglomerate mă perind ca o somnambulă. Cei ce scriu se îmbracă cu haine pe dinăuntru și nu pe dinafară. Pielea lor e acoperită în cuvinte și odihna lor e invers, din tavan înspre podea, precum liliecii, iar neliniștile lor cresc de jos în sus. Tot interiorul lor este plin de petice și de tot felul de lămpi diforme, la lumina cărora veghează. Se aude marea în partea dreaptă și arșița zilei coboară și se prinde de glezna stângă. Nu plecăm nicăieri. M-am săturat de timpul acesta pe care, din lehamite, l-am numit timp. Căci am vrut sens. Și ce să vezi?! Nu este nicăieri. Niciun sens. La piața îi auzi pe vânzătorii ambulanți cum sunt captivi în negoțul extravagant și pretențios al mărfurilor. La final, își vând de fapt gândurile metamorfozate în sămânța fiecărui fruct, crescut în livezile din spatele caselor. Căci gândul lor nu a mai încăput în suflet, s-a scurs în pământ și în loc să se întrupeze înapoi în oase și-a căutat o altă menire. Așa și noi. Dacă nu suntem de fapt oameni? Și suntem o schiță dintr-o visare, în altă visare?! Aruncă-mi o bucată de cretă și hai să ne jucăm șotron, ca atunci când am scris cu purpuriu pe fiecare treaptă din fața șemineului pe care l-am aprins la patruzeci de grade ca să vedem cât rezistăm. Nu am rezistat. Am stins focul cu găleți de apă și am cedat erotismului, acolo pe scări. Amintește-ți care este ultima vară în care ai fost viu. Conștient! Nu lăsa memoria artificială să intervină. Suntem niște șmecheri făuritori de false amintiri. Motorul mașinii huruie în gol, fără carburant și vara sticloasă de afară ne pătrunde pe nările uscate și în pântecele cele sterpe de trăire. Mai lasă-mă să ascult marea, cât încă mai am auz, lasă-mă să te mușc cât încă mai am buze și dinți. Să te pipăi. Cât încă mai am mâini! Să mă alergi în vară, cât încă mai ai tălpi! Apoi mergem la spălătorie să ne limpezim de propriile vise. Murdare și ele, și nebun de încinse!