Ce puțin a fost vară. Nici nu am apucat să coborâm soarele, din umbrele sale diurne, acolo unde ne desfășurăm osândiți plimbarea de lângă mare; mână în mână, ascunși și smintiți, în urma episcopilor din micile noastre cartiere de spovedanie. Laboratoarele secrete, unde oficiam în ritmicitate absolută experimentul solstițiilor s-au închis. A rămas în urma lor un praf colosal, o pulbere cangrenată așezată strategic pe structurile de beton. Nu aș putea spune unde a început și unde s-a terminat. Scena balconului în timp ce ei dormeau cuminți, jos, în mașinile înghesuite de peste drum. E doar strigătul stins al lebedei cu brațe masculine, atârnate ostentativ în sufragerie. Este atât de multă muzică în lumea aceasta, încât uneori nu mai avem răbdare și ne extirpăm sufletele, și le rostogolim voioși peste deal, acolo unde știm a săpa o fântână. Viorile senile pe la încheieturi ne înconjoară arcuș. Cu timpul am învățat să trăim fără veri. Așa cum am învățat să trăim fără bucăți din viețile noastre mai tinere, unde intenționat am estompat episoadele greu digerabile. Și acum nu mai avem chef. Să ne întoarcem. Suntem fericiți sub clopotul acesta de Cer, pe un eșafod cu puțini spectatori. Publicul nostru restrâns. Știm exact cum să îmblânzim timpul, precum un ghepard captiv într-un cort improvizat de circ. Am oprit minutele pentru că am închis ochii și am ascultat muzica. Și am odihnit o zi întreagă pe o verandă cu fața orientată la sud. Am dat tendențios cu dalta în galeriile noastre lăuntrice. Vinovați de preacuratele și preailuzoriile noastre plăceri. Ce puțin a fost vară cu noi și văd abia acum, cum vinul se toarnă singur, o parte în butoaie, o parte pe coapse, într-un alt anotimp, mai dur, mai spasmotic și mult prea departe pentru vara noastră care se coboară-ncet, încet în noapte.