metafora

Stativul cu perfuzii se zgâlțâia deranjant pe hol. Un crepuscul senil pătrundea prin fereastră pe jumătate deschisă. Era un aer molcom, puțin iritant, cu parfum de tuberoze ce învăluia încăperea, acoperind în mare parte mirosul de dezinfectant. Picioare îmbrăcate în șosete de lână. E plin de singurătăți în clădirea aceasta de cărămidă. Și e rece. Se mai aude, rar, zgomotul făcut de cărucioarele pe rotile, câte o tuse sinistră și un ventilator uitat pornit. Obișnuiam să venim, în trecut, și să facem un picnic în parcul vechiului sanatoriu. Mi-a plăcut întotdeauna coroana stufoasă a arborilor de aici și lumina. Îmi amintește constant de o scenă dickensiană din „Marile Speranțe”. Am uitat atât de multe. Suntem croiți să rămânem cu puțin. Poate cu esențialul. Habar n-am, dar mie îmi pare puțin și numai dacă suntem norocoși să nu fim nimiciți de Alzheimer. Nu suntem. Aș vrea să îmi amintesc tot. Să îmi amintesc exact gustul acelui Syrah, sorbit sub clar de semiluna, în verile noastre pandemice de sub munți. Noi, copiii dintre generații. Cei care încă am dormit jumătate de pernă pe textele lui Waters, acordurile lui Gilmour… Fără de apartenențe concrete și fără de subtitute. Cei mai frumoși oameni. Căci mai frumoși nu au cum să existe. Să îmi amintesc tot. Orele acelea târzii, pline de The Division Bell, în buclă, pe repeat, până la obsesie. Joaca de-a Woodstock, desfășurat interbelic. Eram senili încă de pe-atunci. Nu știu exact cât am uitat. Mișcările de pe tabla de șah sunt greoaie. Conținutul cărților este difuz și nu îmi cunosc vârsta exactă. Văzduhul dintre paradigme. Operația pe cord deschis și minciuna. Condamnarea și apoi imediata fugă. Dezertori într-o lume plină de butaforii. Algoritmii noștri inexacți. Eram, întâi de toate, muze. Apoi camarazi de arme, într-un război închipuit. Profesori unul pentru altul în minuscule învățăminte despre subzistențe. Un august intoxicat și bezmetic, culcat pe pătura noastră de picnic. O furnică îmi alertează vena cavă și sunetul umed de ser împroșcat din injecție. Aceasta nu este decât o umilă metaforă despre senilitate. Despre cum am fi vrut să rămânem cu tot și despre cum nu mai avem de fapt nimic….

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s