Te înspăimântă moartea. Orice fel de moarte. Moartea unui om al străzii, moartea unui gândac strivit în închiderea ferestrei. Moartea unei idei. Moartea unei clădiri. Moartea cuiva apropiat. Moartea dintre cataclisme. Și deasupra tuturor, moartea ta. Cea fizică, ineluctabilă, dar și mai mult, moartea aceea din lăuntru. Nu suporți inerția. E ca o plagă, sosită brusc, în cel mai nepotrivit moment. Ca o furtună dintr-o amiază  de vară, care ți-a vărsat paharul de vin peste rochia pastel pe care o pregătisei pentru cel mai important dineu al anului. Moartea tuturor lucrurilor. A celor știute și a celor neștiute. Și pe când ești atât de aproape să te împaci cu ideea, să îți organizezi cu o precizie matematică funeraliile, să te abandonezi, alături de restul, implacabilului, după o tăcere aproape sinistră, de la capăt de lumi…se întâmplă o explozie. Ești aruncat în aer, la o mie de metri deasupra solului. Cinci minute de extaz și apoi în cădere liberă. Rollercoaster-ul se zgâlțâie din toate încheieturile. Șuruburile se desprind și sunt aruncate în toate părțile. Hotelul în care ne-am găsit primul refugiu este bântuit. Podeaua șubredă scârțâie sub pașii tăi. Holurile întunecate și prinse în pânze de păianjen. Fiecare cameră este răsturnată cu fundul în sus. Ca într-o lume-oglindă. Am venit aici ca să îl căutăm pe întotdeauna. Un eufemism ciung al lui niciodată. Îmi este îngrozitor de frică de moarte. În toate formele ei. Până atunci, caut înnebunită o mașină a timpului. Mai vreau o dată in rollercoaster!!