Ne vom revendica nemurirea într-o carte, atunci când cineva se va sinchisi să scrie despre noi. Ne-am găsit sfârșitul abrupt în cădere, de pe treapta cea mai de sus a scării pe care urcasem să reparăm gaura din acoperiș. Un sfârșit absurd de banal, nu-i așa? Nicidecum demn de o scriere. Piciorul stâng mi-a alunecat si te-am tras după mine. Am rămas amândoi înfipți in gardul de fier. Film de groază pentru privitorul de rând. Ne-au crescut instant mlădițe pe sub unghii si un miros de izmă ne-a înconjurat. Ceasurile din casă au încetat să ticăie și lumea toată parc-a respirat deodat’. Am plecat de-acum înspre alte povești, sub nuanțe străin de complementare. Prin acoperiș plouă continuu ca în timpurile lui Noe. Locuința noastră lacustră, în sinele nostru, cel mușcat prometeic de corbi. Iluzii ale propriilor noastre deziluzii. Niște vase comunicante de oase si miocard. Inflexibili când vine vorba despre coșmaruri. Ca să nu ne autonumim fără de vise. Ne-am și puțin întâmplat. Căci fără de întâmplări nu s-ar scrie și de nu ar fi, nu s-ar povesti. Luminile farurilor de la mașini, scrijelite în praf, la margini de drumuri. Un fel de cimitir neinspirat pentru rebuturi umane. Plouă. Nu vom termina niciodată reparația acoperișului. Unde sunt eu acum, imperfecțiunile nu își au locul. Ceaiul îl servim sub umbrela sângerie, in mijlocul sufrageriei, pe jos, precum niponii. Atât de entuziaști pentru atunci când cineva va scrie despre noi o carte. Plouă. Categoriile de ploi nebunatice ori cuminți, în ale noastre repetate închinări către cer. Subacvatici clovni și mult prea disperați de pustiu. Nectarul șugubăț de sub limbă. Tutorialele eșuate despre reparația acoperișului. Învățăcei. Ne vom revendica nemurirea într-o carte, atunci când cineva se va sinchisi să scrie despre noi.