Sa parasim lumea aceasta vehementi si aprinsi precum fachirii, cei umbland surazatori pe taciuni!

Alexandra! Tie iti lipseste curajul!

Intotdeauna mi-am imaginat ca in apropierea sfarsitului ne este dat sa traim mai mult. Cu simturile exacerbate. Gatuiti, nervosi, neatenti sau mult prea atenti. Pulsand. Nelinistiti. Deloc obedienti. Neconformi. Zanateci. Cu sufletele atarnand in afara carnii. Ca niste irisi in floare. Mov. De fapt, toata viata noastra gonim dupa o anume stare. Daca suntem intrebati, nu o putem defini. Dar putem spune cu siguranta ca o avem atunci cand stropim funia cu benzina si dam foc fitilului. Si in explozia aceea ne regasim arsi, piele pe piele, contopiti. Aceiasi Adami si aceleasi Eve. Senini, alungati, fricosi, molfaindu-ne intre dinti, invingatori in caderile noastre din prea inalt. Raman agatata pe un perete. In chingi si umbre. In cele doua lumi ce se izbesc una de alta. Cu violoncelul meu fara de coarde, cu genunchi dezveliti si niste constelatii stinse si amare.

Alexandra! De ce scrii atat de intunecat?!

 Dar cum altfel?! De ce nu vede oare nimeni ca in intunericul acesta este atat de multa lumina?! Ca pe un platou nocturn de filmari, peste care vegheaza o luna mare si plina. Personajele mele nu se ascund. Personajele mele au viata. Sunt ca o centrifuga cladita din emotie. Sunt niste Sisifi blanzi si rabdatori. Personajele mele ma invata ce este iubirea, ura, foamea, inecul, spaima, nebunia, candoarea. Ele umbla cu sabii in maini si in launtrul lor cu fluturi.

Alexandra crede ca e imposibil sa traiesti autentic pana nu mori macar o data. Si apoi mai vrei. Este cea mai puternica dependenta. O subjugare benevola intru cautarea marelui EU. Acela de care fugim constant, dar care este intaiul si poate singurul nostru amic de palavre. Suntem suma tuturor alter ego-urilor noastre. Sa nu ne fie rusine sa jonglam intre Pegas si vierme. Viata nu e o simpla sarada. Vrem sa scoatem la mezat toate lucrurile noastre de pret. Si in acelasi timp vrem sa nu saracim. Spre niciodata.

Alexandrei, pana de curand, i-a fost foarte frica de moarte. Inca de mica, dupa moartea bunicii ei, isi verifica venele in fata oglinzii, si pulsul. Alexandrei ii era teama ca nu va trai cu adevarat niciodata. Pana acum. Teama s-a dus. Si ea se imbraca in traire. Se lasa devorata si patrunsa. Dezinhibata si aventuriera. Ca o sticla de vin cand ii pocnesti dopul de pluta. Cam asa suna liber, trairea. O nota scurta, intensa, aromata. Si atunci iti scoti demonul cel latent la plimbare. Animalul tau de companie. Inteligent si malitios. Oglinda. Te trezesti brusc, doar atunci cand esti in contratimp cu insusi timpul. Atunci cand focul ucide cu foc!

Alexandra, nu sta departe de scantei! Hai, curaj, vino mai aproape!