Baldachinul cu matasuri si narghileaua cu gust de Orient. Oamenii-Umbra impletesc cosuri de rachita in timp ce fredoneaza un cantec de lebada. O seara tardiva cu parfum de tuberoze. Mainile lor legate cu sfoara, inlantuite unele de celelalte. Maini ranite si imbatranite. Cicatrizate de la deschiderea repetata a Marilor Porti si de la atatea lupte. Timpul se opreste in loc si lumea dispare. Pielea toata se infioara. Vantul de la est, taios, umed, cu alaiul lui de povesti cu talc. Si malul fluviului, cand ne scaldam printre lumanarile purtate cu ruga, de curenti. Iasomie revarsata prin ferestrele lipsa si caramizile spulberate. Ne-am oprit din intrebarile retorice si pulsatia noastra inodora se ghemuieste sub umbra eucaliptilor. Cat vom mai putea trai asa?! Vaslim in luntrea personala cu atata sarg. Uneori ne petrecem. Unul pe langa celalalt. Semnalizam tacut, sub privirile Oamenilor-Umbra. Si ne vedem de drum. Duhorile noastre tainice raman in urma. Se impletesc si despletesc, desfranatele. Caci nu avem voie sa dam drumul gandurilor. Shhh! Taci! Sa auzim cum se storc fructele zemoase. Cum se rostogolesc nelinistile pe la trecatori. Cum pe un alt continent se culege via. Mai ramai putin, pe varful limbii. Sa ne razvratim biblic si sa vrem o a doua nastere. Noi, niste Icari franti si umili. Ne trosnesc oasele sub cautarile Oamenilor-Umbra, in tot exoticul acesta cu tresariri de mahala. Sa tragem peste noi panza de pe baldachin si sa rasturnam narghileaua cu parfum de smirna. Nu mai vrem sa stim nimic nici despre Oamenii-Umbra. Nici despre azi. Sau despre maine…