Ni s-a parut un joc fascinant in care sa ramanem doar noi, pentru un timp. Caci stiam ca doar pe acela il avem. Scurt, bolnavicios. Pentru ca am lasat ceasul desteptator la capul patului. Si il privim extatici, cum isi ruleaza secundele. Cum limbile ii ticaie, dezorientat si alert. Opreste-te! Zidarul din noi nu va mai fi niciodata la fel. Ramane murdar, pervertit, cleios, asudat, cu bidineaua in mana. Pregatit sa isi continue lucrarea. Din paie si lut. Dar nu o va termina niciodata. 

Am crescut astfel, fara sa vrem, un oras demential in noi. Am pus caramida, pe caramida. Avem cartiere asezate orizontal si vertical in fiecare sectiune a corpului nostru, strazi in loc de vene, fantani, magazine, intersectii. I-am udat gradinile si sincronizat semafoarele. Si noi suntem singurii lui locuitori. Am avut cumva nevoie de dezbracarea aceasta de piele, asemanatoare serpilor veninosi. Din plictis am inlaturat orice forma de viata de langa noi. Energia noastra din vopsea lavabila. Ne inlocuim la fiecare zugravire si ne daramam zid. Si ne reconstruim. Si speram ca la fiecare renovare sa fim mai inspirati si sa nu uitam sa asezam fotoliul cel galben langa fereastra. Fotoliul acela in care eu ma asez sa scriu. Acolo unde bate lumina mai buna. Unde poti prinde pe film alter-ego-urile noastre. Acelea mai flamande sau cele mai plapande. Unde ne merge condeiul, si limba, si ochii, si unde stim cel mai bine sa ne iubim. Unde declansatorul nu da rateuri. Unde timpul are rabdare. Unde nu exista urlet si spaime. Fotoliul pe care am gasit un limbaj comun, si unde fiecare coborare in noapte este de fapt o initiere simpla, de o zi. Asa ca fluturii. Efemeri, cu coastele rupte. Pardon. Aripile. Cele taiate sau mult prea uzate. Am fost candva cei mai buni zidari. Cu salopete marunte si murdare. Cu ochii priponiti in multa culoare. Si timpul cerseste timp, pe ceasul nostru desteptator de la capul patului, unde am inceput sa ii amestecam disperati orele ca sa ne intarziem, cat mai mult, sfarsirea.