Oamenii mint. Si totusi nu exista o muzica mai frumoasa ca sunetul unei lumi care, timid, se trezeste la viata. Suntem lut viu, apos, mocirlos. Oamenii mint. In desertaciunea mea nestingherita eram sigura ca suntem taciuni aprinsi. Niste bulgari in lumina extatica. Oamenii mint. Fiintam in acelasi patern pana suntem descoperiti. Apoi inventam, naivi, un altul si iar un altul. Este atat de tarziu pentru ieri. Ca si cum am aprinde focul adamic in pesteri si ne-am incalzi la valtoarea lui, din nou si iar din nou. Oamenii mint. Cand in sfarsit am decis sa ma dezbrac de scoarta crescuta-mi tare-n trunchi. Si am tipat puternic, caci s-a rupt cu piele, cu oase, cu toate visele acelea maiastre. Camera goala, cu ale ei ecouri sparte. Acolo unde se termina trotuarul si unde incepe marea. Oamenii mint. Zgomotos. Cand sunt in cadere libera. Ca atunci cand te arunci pe spate, in gol, de la 10 metri si mizezi totul pe sansa. Mint, atunci cand plang, in coltul ochilor, frenetici si disperati de atata viata ce nu mai incape in ei. Leaganele dintr-o fotografie alb-negru si un ritm indecis al pendulului din subsol. Oamenii mint. Atunci cand secundele lor concave actioneaza in contra timp. Cand ciocnirile si exploziile sunt ridicole si iminente. Se scurge licoarea bahica pe degete, pe coaste, pe solduri. Caci nu contenim sa ne imbatam cu zenit. Ridicam mainile, in ruga, la unison. Noi, cei ce credem, alaturi de ei, cei ce nu cred. Oamenii mint. Din prea multa spaima. Caci am oprit toate motoarele lumii, si am fugit turbati din masini, si am gonit pe camp. Abandon. Hrana noastra este bulversanta. Intr-o lume cu scorburi si cu multe umbre. Locuind chirciti, in cochilii, si inghitind perle. Intotdeauna…oamenii mint.